Poate că n-aș fi ajuns niciodată la cetatea Enisala, dacă nu mă rătăceam, în drum spre Babadag. Dar, în viață, nimic nu e întâmplător. Așa cred eu!
Aveam de scris un reportaj despre pescari, și ne-a prins o furtună teribilă. Am oprit mașina și am așteptat să treacă urgia, care părea că smulge cu dinții copacii, și-i scuipă departe. Ploua cu furie, și nu mai știam unde e drumul. Cerul părea că se răsturnase pe pământ.
Când s-a mai domolit nebunia, am zărit pe drum o bătrână. Ce să caute? Sigură? Unde merge?

Mică, slăbuță, dar foarte sprințară. Căra ceva într-un sac de rafie. Era udă-fleașcă, o prinsese ploaia și tremura ca varga, de frig.
„Unde mergi, mătușico?”
Ea m-a privit cu niște ochi, ca grâul în luna iunie, nici verzi, nici galbeni, dar vii ca flăcările. Încălzeau.
„Nu cumpărați piești?”, mi-a răspuns, și-n clipa aia, mi-a venit să râd, cu gândul la Ilie Moromete.
I-am zis că aș vrea, dar am treabă și, până ajung acasă, se-mput.
„Mă luați până la Enisala?”

S-a urcat în mașină, cu peștii ei, care zvâcneau în sac, ca niște inimi turbate. Când am trecut pe lângă cetate, ploaia fugise în cer. Am coborât cu toții.

„Frumoasă cetate!”, am zis, în timp ce făceam poze.

”Dacă-mi dai trei țâgări, îți spui o poveste!”.

I-am dat o jumătate de pachet. Și-a aprins una, a tras-o adânc, în toată ființa ei, apoi s-a pornit, ca învârtită cu o cheiță secretă. Soarele întinsese mâinile spre noi și ardea ca o plită de lumină.

„Mie îmi zice Stefka. Am 86 dă ani, bătuți pă muchie, da-s zvârlugă, muncesc, nu mă dau pă femeili dă 45, grase, urâte și înțepenite dă lene. Pieștii ie prinși dă mine. La perdea. Ies la drum și vând la șoferi. Am omu` paralizat. Nu mai poate nimic. Doar mă strigă: Stefka, Stefka…”

Mi-am aprins și eu o țigară. Mi-am dezlegat sufletul, i-am tras un șut în spate, și l-am lăsat liber, să zburde la poalele cetății care, în apus, semăna cu Stefka mea.

Fața bătrânei vorbea mai mult decât gura ei, decât vocea. Când trăgea din țigară, o făcea pătimaș, de parcă ar fi fost ultima.
Cică un strămoș de-al ei, un soldat care a locuit la Enisala, s-ar fi îndrăgostit, ca un nebun, de-o fetișoară de prin partea locului. Tânăra mergea cu caprele, la păscut, și se întâlneau seara, când soarele cădea între dealuri.
Se iubeau pe ascuns, pentru că el nu avea voie să iasă din cetate, iar ea era promisă unui bulgar din Silistra. Veșnicul subiect!
„Să iubeaaa, ai de mine, ce să mai iubea! Soldatu` ierea frumoooos! Inger. Avia ochii ca ai mei. Verzi. Strămoșu-meu.

Da` și fata! Zână! Cu pchielița obrazului albă-albă, și ochii mari, dă căpreoară. ”

Într-o seară, ghinion! I-a surprins comandantul. Pe soldat l-a împușcat pe loc, iar fata a reușit să fugă.
Din clipa aceea, ea n-a mai scos o vorbă, cât a mai trăit. A fost o umbră cu lacrimi.
Ai ei au măritat-o cu bulgarul, și, ciudățenia-ciudățeniilor, toți copiii pe care i-a născut au avut ochii soldatului. Nimeni n-a știut de ce, nimeni nu a putut să explice cum.

Până și popa a încremenit. Așa ceva nu se mai pomenise! Bulgarul era brunet, cu ochii ca smoala. Tuciuriu. Cap mare, frunte de două dește. Și niciun neam de-al lui (sau de-al ei) nu avea ochii deschiși la culoare.
A bătut-o, bulgarul, de-a rupt-o. În cele din urmă a și ucis-o, de tânără. N-a apucat 30 de ani…
Dar copiii lor au trăit, zice Stefka, până-n zilele noastre. Și mai toți au dus cu ei, ca pe un trofeu, culoarea minunată a ochilor pe care femeia i-a iubit până la moarte.

Am mângâiat-o cu duioșie pe bătrână, și fără să mă mai gândesc la altceva, am îmbrățișat-o. Așa mi-a venit.

Am băgat mâna în buzunar, după niște bani. I-am dat cât am avut. Nu mai știu cât.
S-a uitat la mine, jar stins, și jur că-n clipa aia, din ochii ei mă privea soldatul frumos din cetatea Enisala…
„Io mă duc. S-a făcut dă doișpe. Doamne-ajută!”
Și-a plecat.

..
Cetatea Enisala, situată în apropierea satului cu același nume, a fost construită de puterea imperială bizantină şi de cea comercială genoveză la sfârşitul secolului al XIII-lea şi la începutul secolului al XIV-lea, după care a fost inclusă în sistemul defensiv al Ţării Românești.

După mai mulți ani a fost transformată în garnizoană a Imperiului Otoman. Este singura cetate medievală care a rămas în picioare în această zonă din ţară. Doar în Moldova mai există câteva.
De aici, genovezii urmăreau navele de comerţ, în perioada în care controlau traficul pe apă.

Pe vremea aceea, zona arăta cu totul altfel. Enisala era o fortăreață și un oraș-port amplasat la malul Mării Negre, pentru că, atunci, aici exista un golf al Pontului Euxin, care nu fusese încă blocat de nisip și pământ.

„Denumirea cetăţii provine de la turcescul “yeni” (nou), respectiv regionalismul dobrogean „sale” (aşezare, sat), adica „aşezare nouă“. Din câte spun cercetătorii, turcii ar fi preluat denumirea de la localitatea de lânga cetate, căreia i se spunea Vicus Novus (Satul Nou), apoi Novoe Selo.” (wikipedia)
A fost abandonată și de către turci, iar în următoarele secole, cetatea a ajuns o ruină.
Parţial reconstruită, a devenit un obiectiv turistic major al Dobrogei de Nord.

Azi, cetatea Enisala domină ca o regină împrejurimile și cerul. E păzită cu strășnicie de lacurile Razelm și Babadag și îmbrățișată de câmpii bogate, pline cu maci primăvara, și de grâu vara sau toamna.
Dana Fodor Mateescu– 10 iunie 2021

Foto: DFM.