1 Iunie (Ziua internațională a copilului) – este de fapt o comemorare a masacrului nazist din satul ceh Lidice. Această zi a fost introdusă în calendar de organizația femeilor comuniste, în cadrul Congresului de la Moscova din noiembrie 1949. Din 1950, 1 Iunie se sărbătorește în vreo 50 de țări, majoritatea din fostul lagăr comunist.

În dimineața zilei de miercuri 27 mai 1942, Reinhard Heydrich era dus cu mașina de la vila de la țară din Panenské Břežany, la biroul său din Castelul Praga. Când a ajuns în zona Holešovice din Praga, mașina sa a fost atacată de doi luptători din rezistența cehoslovacă, Jozef Gabčík și Jan Kubiš.

Aceștia, antrenați în Regatul Unit, fuseseră parașutați în Boemia în decembrie 1941 ca parte a Operațiunii Anthropoid. După ce arma lui Gabčík s-a blocat, Kubiš a aruncat o bombă asupra mașinii lui Reinhard Heydrich, SS-istul cel mai mare în grad al lui Hitler. Hitler, șocat și înfuriat de asasinat, i-a ordonat lui Kurt Daluege, înlocuitorul lui Heydrich,”să treacă totul prin foc și sânge” pentru găsirea ucigașilor lui Heydrich.

Au intrat în satul Lidice, care era suspectat că ar fi adăpostit partizanii. Satul a fost ars din temelii, iar rămășițele clădirilor au fost distruse cu buldozerele, orice dovadă rămasă în picioare fiind distrusă. Nici cimitirul satului nu a fost cruțat. Rămășițele morților au fost dezgropate și distruse.

340 de persoane din Lidice au fost ucise în urma represaliilor germane (192 bărbați, 60 femei și 88 copii). Doar 7 copii au scăpat fiind înfiați de familii SS. Multe femei și copii n-au fost împușcati, dar au murit apoi gazați în lagărele de exterminare.

„Optzeci și opt de copii din Lidice au fost transportați în incinta fostei fabrici de textile de pe strada Gneisenau din Lodz (Polonia). Sosirea lor a fost anunțată de o telegramă de la biroul din Praga al lui Horst Böhme, care se încheia cu: copiii își vor lua cu ei doar hainele ce le poartă. Nu se dorește niciun tratament special. Grija a fost minimă. Copiii nu au fost hrăniți suficient și câțiva micuți, de care aveau grijă fetele mai în vârstă, plângeau întruna de foame. Copiii au dormit pe podeaua goală și s-au acoperit doar cu hainele aduse de acasă — dacă și-au adus. Au suferit din cauza lipsei de igienă și din cauza bolilor. Conform ordinelor conducerii lagărului, copiilor nu li s-a acordat nicio îngrijire medicală. La scurt timp după sosirea lor la Lodz, șapte copii au fost aleși la întâmplare pentru germanizarea forțată.”

La 2 iulie 1942 Adolf Eichmann o ordonat masacrarea celor 81 de copii din Lidice, care au mai rămas. Ei au fost duși în lagărul de exterminare de la Chelmno, la 70 de kilometri distanță, unde au fost gazați cu substanța Magirus.

Marie Uchytilová, artist plastic, a creat în anii ’90, un memorial cu 82 de statui (42 de fete și 40 de băieți cu vârste între 1 și 16 ani), în memoria copiilor masacrați în sat.

Cu gândul la copii uciși atunci, Eugen Jebeleanu a scris poezia „Lidice”.

Îţi aminteşti, Ioane? Era iarnă.
Zăpada încapuse-ncet să cearnă
tremurătoare, în întreg văzduhul,
fulgi uriaşi, legănători, ca puful.

Lăsasem Praga-n urmă, -n dimineaţa,
cu turlele topindu-se în ceaţă.
Tăia maşina câmpu-ntins ca tava.
Sclipi la dreapta Morawska Ostrava.

Spre Lidice goneam. Nu întrebam
nimic nici unul. Ne uitam pe geam
cum rînd pe rînd zburau în urma noastră
cîte un sat, cîte-o pădure-albastră.

Războiul se sfîrşise. Unde ieri
călcase tancul, azi treceau mineri
şi, peste codrii destrămaţi, domoale
suiau păduri de fumuri, din furnale.

Goneam spre Lidice, cînd, fără veste,
maşina străbătu şoseua, peste
zăpezile zburătăcite-n stol,
trecu pe cîmp, făcu un scurt ocol

şi se opri. – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
… Spre călăuz priveam nedumerit.

– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost…
…L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.

Privirăm pînă-n zare amîndoi:
ţesea ninsoarea, harnic, pînze moi.
Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vîntul.
Sub noi, un sat întreg şi-avea mormîntul.

Şi-n tot acest pustiu, un mic muzeu.
Întrarăm toţi: tu, cehul şi-apoi eu.
– Ce-a mai rămas e ceea ce se vede!
Ne aplecarăm muţi către perete.

Sub sticlă, -ntr-o cutie adunate,
un pumn de lucruri mici, carbonizate:
un toc, un ban, o zgardă ruginită,
un fluier sfărîmat de dinamită.

o clanţă, nişte ochelari betegi,
de sîrmă, pentru ochii de moşnegi,
o verighetă neagră, de aramă,
un tîrnăcop, un degetar, o ramă…

Şi, într-un colţ, sub sticlă, lîngă uşă,
două patine mici şi o păpuşă…
Vîrîsem unghiile-n carne-adînc…
Lacrimi veneau – dar nu voiam să plăng.

Ningea. Voiam să ies. Priveam spre tine.
Dar mă ţineau micuţele patine.
Ningea. Patinele… ce-ar mai sclipi,
De-ar fi, ca altădată, -n sat copii!

Privirăm călăuzul. Nu plîngea.
Mîna-i, arzînd, pe-a noastră o strîngea:
– Tovarăşi… N-am mai spus niciun cuvînt.
Un zid eram toţi trei şi, peste vînt,

peste zăpezi, peste pustietate,
suiau din ura noastră ziduri late,
ne-nvinse ziduri, mari pereţi de ură,
crescînd din noi ca o semănătură,

şi înfrăţite cu-alte ziduri dese
din ura lumii – rodnică – purcese.
Ca nişte fierăstraie mari de piatră
tăiau văzduhul, înălţîndu-şi vatră

mai vie decît satele distruse
din Lidice-n pămînturile ruse.
Cît munţii lumii, zidurile grele
Luceau sub geana roşiei noastre stele.

Şi-am pus de strajă ura, să vegheze
Din colţi de cremeni, sus, pe metereze.

Ningea mereu. Dar – ţi-aminteşti, Ioane?
Pe cîmp eram nu trei, ci milioane!

Sursa: The most famous curiosity of the world/ Wikipedia

Foto preluare net. Memorial to the Lost Children of Lidice, Czech Republic Photograph by Barbara Ebeling