Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când îmi amintesc de anii aceia frumoşi ai studenţiei mele, parcă îmi saltă şi acum inima de bucurie!
Şi Doamne frumos era pe-atunci, căci toate-mi mergeau după plac şi toată lumea era a mea!

Eram în ultimul an de liceu când mi s-a căşunat mie că vreau să merg la facultate la Iaşi. Majoritatea colegilor mei au ales să urmeze facultatea la Timişoara, fiind cel mai apropiat centru universitar, noi fiind din Arad. Dar eu visam Chimia textilelor. Secţia aceasta avea in mintea mea o aură de unicitate si originalitate. În plus niciodată nu mi-a plăcut să urmez turma.
Când le-am mărturisit părinţilor ce vreau să urmez am declanşat o adevarată catastrofă în casă. Mama plângea şi îmi repeta că nu este potrivit pentru mine, că va fi mult prea greu.

Într-un final tata a hotărât că dacă eu asta vreau, asta sa fac, dar asumându-mi pe deplin responsabilitatea alegerii mele. Mi-au explicat şi că nu au bani de meditaţii şi nici pentru a mă întreţine la facultate. Dacă învăt, am bursă şi mă descurc singură: „Noroc bun!”.
De atât am avut nevoie!
M-am pus cu seriozitate cu burta pe carte şi cu ajutorul minunatilor profesori, care ne-au meditat gratis, m-am pregatit temeinic. Pe atunci, pentru profesori, nu contau atât de mult banii, cât mândria ta de dascal ai cărui elevi au reuşit în număr mare la facultate. Din clasa mea din 36 de elevi am dat examen la facultate 32 şi am reuşit 31, singura care nu a reuşit dăduse examen la medicină şi s-a hotărât târziu, aşa că a avut puţin timp la dispoziţie, pentru pregatire.
În apropierea datei examenului de admitere, am avut în vis o premoniţie. Se făcea că eu şi tata am ajuns în Iaşi (eu nu am mai văzut în realitate oraşul niciodată, pâna atunci). Am coborât din tren. În gară întuneric beznă! Am făcut câţiva paşi. În faţa noastră se întindea un labirint întunecat de străzi întortocheate. Eram derutaţi şi puţin speriaţi. La un moment dat în faţa noastră a apărut o femeie, îmbrăcată în haine de aur şi înconjurată de o aură luminoasă. Ne-a spus blând că ne va ajuta şi că trebuie doar s-o urmăm. Şi asta am făcut, reuşind astfel să ieşim la lumină, din acel labirint.
“A fost un vis” am zis eu. Timpul a trecut. Am luat cu bine bacalaureatul şi ne-am pregătit să mergem la Iaşi pentru inscrierea la facultate.
Zic : „ne-am pregătit”, pentru că tata s-a hotăraât să mă însoţească în această aventură! Mulţumesc tată!
Prin intermediul unor oameni credincioşi care mergeau an de an în pelerinaj de ziua Sfintei Paraschieva, am primit o adresă la care să ne putem caza. Adresa era: stradela Uzinei nr, 4.

Şi vine ziua cea mare! Cu elan şi hotărâre, urcăm în tren (mama plângea în hohote pe peron, dar încă mai avea speranţa că nu voi reuşi la examen) ştiind că ne aşteaptă un drum lung, de 14 ore. In tren am cunoscut şi alţi „ciudaţi” care au ales să urmeze facultatea la Iaşi ( mai era acolo la Chimie industrială, o secţie, tot unică în ţară, cea de Celuloză şi hârtie). Drumul a fost luuuuuuung cât o zi de post, trenul (numit trenul foamei) aglomerat, murdar, puturos. Nu era de ajuns că această călătorie dura in mod normal 14 ore, atunci trenul a avut şi o întârziere de vreo 3 ore.
Într-un final ajungem în gara din Iaşi. Intuneric! Beznă ! (Economie de curent)
Curajoşi (nu ştiu de unde mai aveam putere) ieşim din gară şi mergm în staţia de taxi. Luăm un taxi şi cerem să fim duşi pe strada Uzinei la nr.4. Peste tot întuneric. Trecem printr-un labirint de straduţe şi ajungem la adresă. Aici: casă demolată!
Am simţit că sunt intr-o mlaştina neagră care mă înghite.
Tata nu s-a pierdut cu firea şi a cerut să fim duşi înapoi în gară. Era ceferist şi ştia că poate să obţină cazare acolo, era doar trecut de miezul noptii şi noi eram rupţi de oboseală, murdari si flămânzi. Dimineaţa urma să vedem ce vom face.

Ne-am cazat la gară, la dormitorul personalului. Erau camere separate pentru femei şi pentru bărbaţi. Am făcut un duş şi m-am culcat. Tata nu avea stare. A mers în gară la colegii de la biroul de tranzit şi le-a povestit necazul nostru. Le-a spus şi că nu ne putem permite financiar să ne cazăm la un hotel, mai ales că urma să stăm în Iaşi vreo două săptămâni, până la examenul de admitere şi pe perioada acestuia.
Din vorba-n vorba, un magazioner îi spune tatei :
Domnule draga, eu stiu ca pe langa strada Uzinei, mai exista si stradela Uzinei. Incercati acolo. Cred ca va imaginati ca tata nu a mai stat pe ganduri. Desi era noapte, a mers sa verifice informatia, fara insa a trezi oamenii care urmau sa fie gazdele noastre. Asta doar pentru a se putea culca linistit ca adresa noastra exista.
Dimineata mi-a dat vestea cea buna. Avem unde sa stam!
Dupa un mic dejun consistent, am hotarat sa lasam bagajele la gara si sa mergem intai la facultate pentru inscriere. Ne-am gandit ca taximetristii stiu adresa facultatii. Insa taximetristii stiu altceva mult mai bine : naivii care nu cunosc un oras trebuie plimbati, ca doar ceasul merge, fraierii platesc! Asa ca ne-a carat aproape la iesirea din Iasi, la Institutul Petru Poni. Si dus a fost. Am mers la portar si i-am spus ce cautam. Era un om cumsecade si ne-a indrumat corect spre secretariatul facultatii. Am pornit pe jos, mai intreband trecatorii cand ni se parea ca ne-am blocat, mai admirand parcul Copou.
Ajungem la “locul comorii”. Aici, la secretariat ni se spune ca nu putem face inscrierea fara ca fisa medicala pe care o aveam de la Arad sa fie vizata la dispensarul facultatii.
Foarte amabila, secretara ne da adresa dispensarului, undeva in Complexul studentesc “Tudor “, adica foarte departe. Ei, asta este. Iasi-ul este un oras mare ! zicem noi si luam iar un taxi. Fara nici o pacaleala ajungem la dispensar.
Aici, șoc si groază! Mii de tineri asteptau sa-si vizeze fisele medicale, pentru ca dispensarul deservea intregul Institut Politehnic (adica aprox. 14.000 de studenti).
Geamurile de la usile cladirii era sparte, toata lumea tipa si se impingea, cateva fete au lesinat si au fost scoase din acea gramada “ucigasa”.
Si eu si tata eram inspaimantati. Simteam ca suntem infranti! Era deja ora 14, si noi nu aveam nici cea mai vaga idee ce sa facem.
I-am zis tatei : Imi pare rau, doar de faptul ca nu pot sa particip la examen! Din pacate nu pot nici macar sa ma inscriu! Totul s-a sfarsit inainte de a incepe!
Tata incercand sa ma incurajeze zice:
Hai sa ne luam bagajele din gara, sa ne cazam, sa mancam, sa ne odihnim si vom vedea ce vom face. Aveam la dispozitie doar inca o zi pentru inscriere.
De acum nici nu ne mai interesa mare lucru. Am luat un autobuz, am mers la gara, am luat bagajele si apoi cu un taxi am mers la adresa noastra buclucasa.
Aici ne-a intampinat gazda noastra- tanti Milica, o femeie foarte credincioasa, buna si blanda, cu un pronuntat accent moldovinesc, ca nu intelegeam aproape nimic din ce spunea.. In curtea casei avea un foisor cu o masa si doua bancute, acoperite cu o bolta de vita de vie. Obositi si disperati ne-am asezat la umbra generoasa din foisor. Tata i-a povestit doamnei aventura noastra. Am fost serviti cu apa rece.
Si asa cum stateam abatuta, cu umerii cazuti si ochii tristi, am vazut ca pe masa era o carticica. Am luat-o si am inceput sa citesc . Era “Visul Maicii Domnului”. Am citit cu tot sufletul meu . Si parca o liniste aurie m-a invaluit.
Era deja ora 16.
Deodata ii spun tatei :
Tata, haide sa mai incercam sa vizam fisa medicala. Poate acum nu mai este atat de multa lume, daca a trecut de ora 16.
Tanti Milica ne-a spus ca fiul ei ne poate duce la dispensar, ca are drum in “Tudor” fiind asistent universitar.

In mai putin de 15 minute am ajuns la dispensar. Aici spre disperarea mea, parca era si mai multa lume.
Nu am avut prea mult timp sa ma plang, ca tata a disparut. Imi zic in gand: “Asta lipsea, sa ne pierdem unul de celalalt” (nu era vremea cu telefoane mobile, nici macar cu telefoane fixe nu prea era). Peste 5 minute, tata ma prinde de brat, ma trage din rand si ma duce in spatele cladirii. Acolo ma preia o femeie care se ocupa de curatenie si ma pune sa completez o declaratie si ma impinge in cabinet, unde in doi timpi si trei intrebari obtin stampila mult dorita.
Nu stiu nici pana azi cum i-a venit tatei ideea sa-i vorbeasca femeii de serviciu si nici de unde avea la el o ciocolata pe care i-a dat-o acesteia. Dar ce mai conteaza?
Impreuna cu un grup de tineri am mers repede la facultate (am aflat ca programul de inscriere s-a prelungit pana la ora 18). Aici, secretara vazand fata obosita a tatei, care prezenta semne de hipertensiune arteriala, l-a chemat in fata, i-a oferit un pahar cu apa, l-a intrebat ce doreste , mi-a dat repede cererea de inscriere si mi-a preluat dosarul cu actele necesare. Si astfel, cu ajutorul luminii calauzitoare a Maicii Domnului, care mi-a ascultat rugaciunea, citita in foisor, am reusit sa facem ceea ce parea imposibil.

Pentru ca miracolele exista, trebuie doar sa crezi!

Autor: Elena Bonta