De când îl știu, în luna august (sau mai, sau aprilie), Bucureștiul meu înnebunește de dor, de arome, și de culori. Are cearcăne și copacii ridicați ca un ciuf.
M-am plimbat, aseară, prin centru, decizie spontană, ca de obicei, împreună cu Andreiul meu, „bombardier” prin imitație, dar un sensibil ca o Gardenie la rădăcină. (Habar n-are, dar nu-i zic nimic, că sare ca taurul ultragiat.)
Am coborât din 301 la ASE, și-am luat bulevardul la talpă. („Mamă, mă strâng bașcheții, ia-mi alții!”)
Oamenii de pe stradă aveau o bucurie amânată-n gesturi, și-n glasuri. Pe lângă noi fugeau parfumuri, tristeți, îndrăgostiți, decizii, suferințe și vieți.
„Mai bagă telefonul ăla în buzunar, și privește cerul! Blocurile interbelice, casele. Vezi intrarea asta? Uite ce fier forjat! Pff! O poezie. Îți dai seama că a fost făcută când Hitler urla ca un cretin prin Berlin?”, – i-am spus viitorului bărbat de lângă mine.
S-a uitat la mine, de parcă i-a picat netul la PS4, și a mormăit ursuz: „Lasă-măăă! Hitler e un tâmpit!”
Perfect de acord!
La Romană, locul tinereții mele revoluționare, se imprimase peste chipuri o lumină sidefie. Aerul mirosea a șpriț, a vanilie, și-a pișat cinstit și fierbinte.
Patru boschetari își trăiau nirvana de o clipă, cu privirile întoarse în ei, plecați definitiv în Shangri-La. „Alaai, laaa, Loredana-i fata mea…alaiilaaa”, bocea unul din ei.
Cinema Patria. Blocul Aro, adică, e mort la bază. Trupul lui erect se ține cu unghiile de cer, dar celebrul cinematograf e pustiu, cu afișe peste afișe care-i astupă gura. Și el poartă mască.
Doar dacă-mi închid ochii îmi amintesc de plușul grena și intelectual al scaunelor, de mirosul interior, și de filmele pe care le-am vizionat cu spaimă și plăcere acolo.
La Universitate, mi se taie picioarele. Frișcă se fac. Acolo, în mai 1990, trăiam o teribilă lecție de viață și de iubire. Pentru o clipă, mi se astupă urechile și, îl aud pe Cristi Pațurcă cântând. Apoi, mulțimea strigând: Jos Iliescu…
„Mergem la Ateneu?”
„Mergem!”
La Ateneu era un spectacol. Nu știu care. Nu m-am uitat pe afișe. Mea culpa. Erau însă multe mașini de la TVR, cabluri, oameni agitați, reporteri, reflectoare.
Lângă cultură, însă, crâșmele își văd liniștite de fripturi, de salate și de paharele cu vin. Alb și extrem de sec. Scaunele și mesele cresc din trotuare, iar oamenii mănâncă în timp ce vorbesc unul cu celălalt sau postează poze pe facebook.
Calea Victoriei parcă a înnebunit. Zbiară, cântă, râde, claxonează, ambalează motoare. Din localuri se aude muzică. Iarăși mese și scaune pe trotuare. Tre` să le ocolești.

Treci pe lângă platoul cu scoici și creveți, și dacă vrei, poți să furi o bucățică. Nimeni nu te va vedea. Oamenii sunt prea ocupați cu discuțiile și mesajele de la telefoane.
Aromele de mărar și castraveți din salată, de piept de pui la grătar stropit cu lacrimi de lămâie, fripturi, macaroane, usturoi sau pizza se combină cu cele de parfum scump, de eșapament, de ferodou, de bere și fum de țigară.
E un vuiet fluid, care circulă prin noi ca un curent electric plăcut, vibrant.

Sunt fericită, și știu și de ce. Cel mai iubit dintre pământeni e lângă mine, și amândoi, în brațele orașului drag.
La etajul unu, etaj situat fix la bulevard, o băbuță născută la începutul secolului XX, privește cu spaimă forfota de sub ea. N-a mai văzut așa ceva de mult, pe Calea Victoriei…

Bucureștiul, acest animal viu, trecut prin pandemie, războaie, cutremure și amputări comuniste, merge mai departe. Și tu, în același timp cu el. Privește-i cerul! Și inima…

Dana Fodor Mateescu- 14 mai, 2021