La sfârșitul anilor 80 era destul de dificil să ieși în oraș singură, să mergi, de pildă, să te întâlnești cu vreo prietenă sau cu un prieten. Lumea, total diferită de cea din ziua de azi, dar oarecum aceeași ca structură interioară, era foarte atentă la felul cum ești îmbrăcată.

Cum depășeai un centimetru granița stilului de vestimentație comunistico-băbesc al epocii erai catalogată drept „curvă”, „fugită de la Bălăceanca” sau „panchistă.
Rockerii, punkerii sau hipioții erau percepuți negativ și tratați cu răutate și respingere de către ignoranți. Dacă purtai jeanși mai strâmți, ghete sau bocanci, un tricou cu Metallica, Kiss sau AC/DC (rar, pentru că nu se găseau decât cu bani grei, venite de la unguri) aveai deja eticheta pe tine: zdreanță, golan, pletos, jegos…etc.
Nu conta că mulți dintre cei care făceau parte din această categorie neînțeleasă aveau servicii, munceau cinstit, erau curați, parfumați, studenți, muzicieni, arhitecți, actori sau poeți. Fiind diferiți ca mentalitate și vestimentație față de majoritate, ei erau văzuți distorsionat, ca niște paria ai societății. Nu zic că nu existau și „uscături” în găștile astea, oameni demenți și violenți care-și vărsau frustrările în meleag, pe la concerte. Erau. Ca mai peste tot. Stăteam departe de ei.

Trebuia să ai un dram de curaj, dar și de inconștiență să mergi îmbrăcat ALTFEL decât ceilalți. Câți dintre cei care purtau plete, avea blugii mai strâmți, pantaloni din piele, colanți sau geci de motor n-au fost rupți în bătăi, dacă au fost prinși singuri în anumite zone ale Bucureștiului?


Pentru cei născuți după 1990, aceste lucruri vor părea absurde, de neînțeles, dar ele așa au fost.
Aveam 17-18 ani și făceam parte cu mândrie din minunata și prea hulita gașcă a rockerilor din București. Nu aveam haine occidentale, ca alții, dar o pereche de colanți, o geacă de blugi veche, purtată de zeci de fete înaintea mea, un tricou, pe care mi-am scris singură „Metallica”, cu vopsea tipografică, și niște ghete adidas se găseau.

Vi se pare o vestimentație agresivă? Vulgară? Ațâțâtoare? Nici gând. Tricoul era larg și lunguț. Nimic strâmt, afară de blugi. În comparație cu țoalele și țâțele umflate expuse pe străzi în ziua de azi, eram o fetiță naivă.
Acum, în anul 2021, dacă una ca mine, așa cum arătam în 88, s-ar șlepăi prin Romană, n-ar vedea-o nimeni. Atunci, însă… le săream în ochi.
Da, eram frumoasă. Și copilă. Și poate-mi lucea în ochi o răutate mică, dar fermă, care intriga, deranja „elementele” limitate și primitive. „Fă, panchisto, tu te uiți dușmănos!”

Puține erau zilele în care nu aveam probleme cu „cocalarii” din Lujerului ori cu cei din Veteranilor. Scăpam cu fuga. De la mine de la bloc, (strada Poatra-Albă) până la gura de metrou de la Veteranilor ajunsesem să fac 5 minute. O performanță. La pas normal, se consumau 10 minute.
„Fă-te că nu-i vezi, și mergi mai departe.”- zicea tata. „Iezulică, nu mai pune pe tine blugii ăia rupți în genunchi, ia și tu o rochițică, ești fată nu băiețoi!”, se ruga și mama.
Rochie? Eu? No way!

Dar pe tata îl ascultam. Mă făceam că nu-i văd, și nu-i aud pe ipochimenii care zbierau după mine. Îmi era greu, mă sufocam de nervi, dar tăceam. Uneori, văzând că nici măcar nu-i privesc, și nu leșin de fericire pentru că mă bagă ei în seamă, se simțeau jignofiți.
Tot tata m-a învățat să port cu mine un deodorant, oriunde mă duc, singură sau nu. „Ia și tu unul puturos, din ăla subțire. Trage-i în față și fugi!”

Mi-l prindeam cu scoci de antebrațul drept, pe sub geacă. Vara, îmi bandajam mâna. Dracu-l lua pe inconștientul care cuteza să mă atingă! Cred că-și blestema și zilele și nopțile, pentru că a îndrăznit să se dea la mine.
Golanii din cartier, cu care copilărisem și ne știam bine, îmi dădeau și ei ponturi. Îmi țineau adevărate lecții de auto-apărare:

„Dano! Tre` să ai la tine orice obect dă fer: chei, lanț, robinet. Dacă vine frunu pă la spate, îl calci pă picior cu toată puterea! Îi dai cu coatele-n burtă! Dup-aia, un pumn în gât și, la urmă, la coaie. Sau invers. Dai prima dată la ouă și fugi, nu te uiți îndărăt. Fugi! Vino să-ți arăt! Să zicem că io mă iau dă tine… Ce faci prima dată?”


În anii 90 lucrurile s-au mai schimbat un pic. Venise un soi de libertate, rocărimea nu mai era privită cu atâta ostilitate, mai ales că mulți dintre ei fuseseră răniți sau muriseră împușcați la Revoluție.
Eu trăiam, însă, cu aceeași teamă cuibărită-n carne, și nu mă despărțeam niciodată de deodorant. Până când l-am pierdut. Fusesem la un concert cu Iris, la Polivalentă, m-am întors târziu acasă, noaptea, cu ultimul metrou. Singură! Îmi transpirase rău brațul, și tubul aluneca. Pe scări, când să ies la Lujerului, trei imbecili s-au luat de mine. Nu mai știu ce mi-au zis, și nici nu mai contează. Cert e că unul din ei, m-a luat în brațe, violent. M-am zbătut, dar fiind atât de aproape de mine, mi-a fost greu să apăs pe butonașul spray-ului. În cele din urmă, i-am dat un jet lung, direct în mutră, în ochi, în gură, peste tot. Mi-am tras și mie, pentru că eram lipiți, v-am zis. Era să mor gazată, nu mai aveam aer, și lăcrimam abundent. Agresorul mi-a dat drumul rapid și s-a pornit să urle: Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Ceilalți doi au venit spre mine, și din nou am tras: Țâșșșșș! De groază. De frică. Dar curentul care venea de la metrou, mi-a împins ceva din jet, tot mie în ochi. Disperată, am scos tubul, și l-am aruncat în fața unuia dintre ei. Am luat-o la fugă. Tușeam și lăcrimam. Scuipam întruna. Avea un gust infect, și mă ardea teribil. Nu m-au prins. Puțeam a parfum ieftin, dar scăpasem.
Când am ajuns acasă, nu mai aveam aer. Pufăiam ca o locomotivă cu aburi. Nu i-am spus nimic lui tata, și oricum n-ar fi priceput, pentru că era mangă, și liniștit. Dormea dus, zâmbind ca un heruvim. Pictură de Botticelli, nu alta.
A doua zi însă, am pus ochii pe spray-ul împotriva țânțarilor. Aveam unul rusesc, cu piretru. Puțea ăla, de-ți venea să verși. Omora tot țânțâretul și carcalacii din tot blocul, dacă trăgeam un jet.
Cu el mi-am apărat pielea în nenumărate rânduri, mi-a fost un tovarăș apropiat de drum, și de luptă. M-a ajutat la necaz ca un erou. M-a înțeles mereu. Prietenii mei din anii 90 îl cunosc.

Prima oară când l-am folosit a fost într-o seară nebună, după un meci între Dinamo și Rapid. Aveam 23 de ani. Eram cu Cristi, prietenul meu. Ne-am urcat în metrou, la Romană. Ghinion. Tot trenul era plin cu rapidiști supărați pentru că echipa favorită o încasase de la Dinamo. Era ultimul tren, că nu ne-am fi urcat în el. Am riscat. Nu trebuie să vă mai descriu ce vacarm era într-un astfel de vagon. Urlau ca scoși din minți, scuipau, râgâiau, înjurau, se băteau, sunau în trompete (nu erau vuvuzele atunci).
„Atenție se închid ușile urmează stația Piața Universității cu peronul pe partea stângă…”

Înăuntru puțea a alcool, a semințe, a sudoare de individ fără niciun scop, și-a bășini sulfuroase de suporteri violenți. Printre urlători se aflau și oameni obișnuiți, liniștiți, care nu aveau de a face cu fotbalul: mamai, tatai, copii, femei. Nevinovați.
Ultrașii deja ne văzuseră. Cristi a încercat să mă ascundă cât de bine a putut, dar era ca și cum ai vrea să oprești o ploaie torențială cu palmele. Cum să nu sărim în ochi, dacă arătam… ALTFEL?

Cristi, 1.83 înălțime, cu pleata inele-inele, până peste umeri, pleată curată și strălucitoare, îmbrăcat de sus până jos în piele, parfumat, superb, de revistă. Când intra el undeva se schimba atmosfera, pâlpâiau becurile, și oamenii normali începeau să se simtă bine. Eu, de mână cu el. Mică, frumoasă, (da! eram frumoasă, recunosc!) timidă, în niște blugi strâmți, bocăncei ca de păpușă, un tricou cu Megadeth și o vestă din piele, mulată pe talie.
Un suporter cu capul mic și o figură de imbecil s-a înghesuit spre noi: „Ia, zi, bă, panchistule, mi-o dai și mie o dată pă gagica ta?”
Cristi a tăcut. Eu, tremuram. Aveam insecticidul la mine, prins cu scoci de antebrațul drept. Mi l-am potrivit cât mai sus, în podul palmei. Doar să-l îndrept spre mutra degeneratului și ar fi căzut jos… Trăsnit.
Microcefalul a continuat, și mai obraznic, agitând după el încă patru maimuțoi, la fel de cretini, de parcă ar fi fost rude:

„Băăă, da` ce figuri pă poponarii ăștia cu plete. Ai dreacu, are cele mai mișto femei. Dă ce nu te uiți, bă, la mine când vorbesc cu tine?” Și, pe neașteptate, ptiu!, trage un scuipat în părul lui Cristi. Omul meu, s-a întors (rapidistul îi venea până la barbă) și i-a pus mâna-n gât. „Ce-ai făcut, mă?” Ipochimenul a chirăit ca o muiere: „Menixe, vino, măăă!” Iute ca săgeata, eroul Menix a apărut dintre căpățânile de suporteri, și agita un cuțitoi. În clipa aia, am înnebunit. N-am mai suportat. Am scos insecticidul și, cu orice risc, am apăsat cu toată puterea: Țâââșșșșșșșșșșșșșșșșșșș! I-am dat în ochi, în gură, am tras peste capetele celorlalți. Se făcuse ceață în vagon. Și o liniște suspectă. Imbecilul a fost uimit. Nu se aștepta. A rămas câteva secunde blocat. Zeama otrăvitoare i se prelingea pe mutră, pe gât, pe tricou. Apoi a urmat urletul. Neomenesc. S-a dat trei pași înapoi, a dus mâinile la față și a început să urle: „M-a orbiiiiit! Nu mai văăăăăd!” Eu? În loc de ochi, aveam două ghioage cu țepi, așa de urât mă uitam la ei, la toți. Trenul își vedea de mers prin tunel, fără griji. Mai era puțin până la Universitate, dar pericolul nu trecuse, pentru că Super Menix tot ne arăta briceagul și se apropia de noi ca să ne taie „ca pă cârnaț”.

Lumea a început să țipe, și, se pare că, atunci, cineva a tras semnalul de alarmă. Nu știu ce s-a întâmplat.
Trenul s-a zgâlțâit ca scuturat de friguri, apoi am auzit un scrășnet de frâne, ca o sabie dată pe o piatră de polizor. Am venit cu toții de-a berbeleacul peste rapidiști. Din fericire, metroul a oprit fix în stație și, fiind chiar la ușă, am fugit cât am putut de repede.
Am aflat ulterior, de la niște prieteni care fuseseră într-un alt vagon, că trenul a staționat minute în șir la Universitate, pentru că a venit poliția, și a ridicat o grămadă de suporteri care zbierau, scuipau, și înjurau cetățenii.
Scăpasem. Dar dacă nu aveam spray-ul la mine? Dar dacă nu trăgeam cu el?
De atunci, nu m-am mai despărțit niciodată de insecticidul ăla. Îmi era cel mai bun prieten și apărător. Când se termina un tub, îmi cumpăra tata altul, nou, din Piața Moghioroș. Aveau rușii destule. Iar eu, abia mă obișnuisem.
Dana Fodor Mateescu
,

23.03.2021