Când îşi deschise ochii şi privi în jur, încă nu ştia nimic, nu avea habar unde e şi cum a ajuns acolo, nu ştia cine e şi de ce stă pe o bancă. Apoi recunoscu locul, banca, parcul, aleile întortocheate, cunoscute toate, copacii seculari şi lacul care se întrezărea printre platani. Zâmbi şi îşi spuse în gând : „Iată-mă într-un parc care nu mai există” . După o clipă reveniră amintiri suficiente cât să-şi încheie gândul cu „pe mine, un om care nu mai trăieşte”.
Din spatele chioşcului încropit din placaje, părăsit cu ani în urmă, apăru căţelul şchiop şi se apropie timid de bancă. Omul din reflex, preocupat de gândurile care i se învârteau în spatele ochilor, întinse mâna, scosese din sacoşă pachetul învelit în hârtie de ziar, îl desfăcu şi aruncă crenvurştii lipicioşi şi feliile de salam vechi în faţa lui Milogu’, nume dat bietului patruped încă de la prima lor întâlnire.
Era o problemă însă cu acest eveniment. Omul nostru avea amintiri duble, pe de-o parte ştia clar că a văzut căţelul şchiop pentru prima oară cu vreo două săptămâni în urmă, în acelaşi timp însă ştia şi că l-a cunoscut pe Milogu’ când avea cam 30 de ani, iar în dimineaţa acestei zile în care s-a pomenit stând pe o bancă într-un parc inexistent, era trecut de 50. Au trecut cumva 20 de ani de care îşi amintea, cu toate că încă n-au avut loc. Sau au avut? Poate şocul tentativei de sinucidere, probabil ratată, l-a determinat să halucineze? Iar atunci, în realitate, se află pe un pat de spital, iar banca, parcul si Milogu’ sunt doar un vis, un refugiu în trecut, acolo unde erau încă toate bune, acolo unde nu regreta nimic, unde nu simţea povara trădării.

Şi-a amintit totul cu o claritate dureroasă, totul de la clipele de fericire şi până la momentul în care a decis că nu-şi mai doreşte viaţa şi s-a aruncat în gol de la etajul 17 al clădirii. Ţinea minte cum alerga asfaltul către el, clipa de infinită durere a membrelor strivite, a ţestei care i-a explodat ca un bostan răscopt, căzut dintr-o căruţă prea plină, avea încă în minte imaginea întunericului care s-a instalat curând, şi vocea, acea voce care aparţinea Lui, că doar El putea avea puterea asta, ca dincolo de moarte să-ţi vorbească. Voce care îi părea cunoscută, voce despre care avea certitudinea că a mai auzit-o undeva, cândva, voce care îi repeta adevărul trist care i-a şi determinat saltul în gol.
„N-ai ales bine, Walter!”
Era întuneric şi era bine, au dispărut durerile toate, chiar toate, nu doar cele ale corpului său strivit de asfalt, ci şi acea durere din piept, care nu-l lăsa să trăiască. Acea durere…
Cum o întrebase, copil fiind, pe bătrăna cu părul nins, care i-a fost mamă, în locul mamei adevărate? „De unde ştiu, buni, că am suflet?” Şi răspunsul ei, cu glasul înecat în lacrimi, că „atunci când te doare sufletul, ştii că îl ai!”

Avea suflet, ştiuse bine înainte să se arunce, ştiuse că îl durea atât de tare, încât a ales moartea, ca să nu mai simtă. A murit, totuși acum avea doar 30 de ani, stătea pe o bancă şi hrănea un căţel şchiop, care trebuia să fie mort de zeci de ani…
Douăzeci de ani de căsnicie, douăzeci de ani care au trecut, zi după zi, douăzeci de ani în care el, împreună cu Ramona, deşi au pornit de la încredere şi dragoste, au ajuns pe final, dacă nu chiar la indiferenţă, atunci la ceva foarte asemănător. Le-au spus părinţii, când aveau douăzeci de ani, că sunt prea tineri să se căsătorească, dar ei se iubeau şi nu înţelegeau că, în tinereţe, omul confundă deseori dorinţa cu iubirea. Au învăţat cu timpul, atunci când au apărut primele probleme, şi fiecare căuta rezolvarea altfel ,şi nu găseau un numitor comun.

Au urmat anii întunecaţi ai certurilor, cu împăcări momentane, de dragul sexului, apoi anii cenuşii în care şi-au crescut cei doi copii, fără să mai vorbească, şi altceva, decât strictul necesar. Douăzeci de ani în care, deşi n-au reuşit să regăsească iubirea pe care credeau cândva că o simt, au reuşit măcar să înveţe să trăiască împreună, să-şi acorde minimumul de respect, şi să fie alături de celălalt, când dădea de greu.

Curând, după căsătorie, au conştientizat că nu sunt făcuţi unul pentru celălalt, dar era deja târziu. Primul copil era pe drum, vremurile erau altele şi gura lumii conta încă. Aşa că au rămas, şi s-au împăcat cu situaţia, au învăţat să trăiască cu gândul că pot avea o viaţă liniştită, împăcată, o viaţă presărată pe alocuri cu bucurii, cu satisfacţii, dar niciodată nu vor avea şansa să fie fericiţi. Nici nu mai căutau fericirea, nu se mai gândeau nici măcar să şi-o dorească, şi au eliminat până şi gândurile că poate cu altcineva, în altă parte, într-un alt loc, sau altcândva, ar fi putut duce o viaţă care să merite a fi trăită…
A venit însă data de 17 martie, al unui an oarecare şi în mijlocul unei mulţimi de oameni, ochii lui Walter au întâlnit ochii ei. Erau zeci de oameni în jurul lor, fiecare preocupat de propriile treburi, dar nu doar ei n-au observat clipa în care Delia s-a uitat în ochii lui Walter, dar nici Ramona, soţia lui Walter şi nici Daniel, soţul Deliei n-au băgat de seamă. Oricum, stăteau la mese diferite, aflate la distanţă de peste zece metri, cu oameni diferiţi.
Nu s-ar fi întâmplat nimic, probabil, dacă nu s-ar fi dus Walter la toaletă tocmai în momentul în care ea se întorcea de acolo. Nu s-ar fi întâmplat nimic, şi viaţa i s-ar fi sfârşit fără să guste fericirea, dacă un ţigan bătrân n-ar fi început să cânte la o vioară tocită în uşa localului şi dacă Walter nu ar fi întors capul. Dar toate astea s-au întâmplat, şi a dat cu fruntea de muchia uşii deschise de Delia.
Ea şi-a cerut scuze, la fel şi el, dar când să plece, ea l-a oprit. A scos o batistă din poşetă, i-a tamponat fruntea unde pielea a plesnit şi a apărut o picătură de sânge, apoi i-a întins batista să se ştergă singur, dacă sângerarea nu se opreşte.
Şi-au văzut de drum. Delia, mergând spre locul ei, şi-a spus în gând că omul avea o voce de o tonalitate aparte, joasă, de bărbat adevărat. Mai avea şi ochii aceia albaştri, cu care pare s-o fi privit până în adâncul sufletului şi ceva din toată fiinţa lui radia calm, echilibru, înţelegere, dar înainte de toate bunătate. Ar fi vrut să se întoarcă şi să-l mai privească o dată, dar Daniel se apropia deja de ea să vadă ce s-a întâmplat, aşa că l-a liniştit pe acesta cu un gest care spunea că nu e nimic important, şi s-a aşezat la locul ei.
Walter a intrat la toaletă, dar uitase deja pentru ce s-a dus. A uitat până şi de lovitura pe care tocmai a încasat-o, cu toate că stătea în faţa oglinzii, şi din rana de pe frunte o picătură de sânge a pornit să i se prelingă pe faţă. Se uita în oglindă, dar nu vedea nimic din ce-i în jur, nu se vedea pe sine şi pentru câteva minute bune a uitat de lumea toată. Încă vedea chipul Deliei, trăsăturile ei delicate, zâmbetul uşor reţinut, părerea de rău din ochi, simţea încă în nări parfumul ei, şi s-a pomenit gândindu-se că ar fi trebuit să-i atingă mâna când a acceptat batista ei. A ratat momentul, dar a rămas totuşi cu ceva. A dus la nas batista, dar în ultima clipă s-a răzgândit şi, în loc s-o miroasă, şi-a lipit buzele de ea, acolo unde credea el că au stat degetele ei. Tristeţea din privirea ei îl durea şi parcă o cunoştea pe femeia asta, total străină, de undeva, parcă ştia ce gust are sărutul ei, cât de moi şi de delicate îi sunt palmele. S-o mai fi văzut oare undeva, cândva, sau amintiri dintr-o altă viaţă au răzbătut acum prin barierele morţilor anterioare?

Ori să fi fost o presimţire a ceva ce ar fi putut să fie, dacă n-ar fi fost el de ani de zile un om cu sufletul îngheţat, un biet corp care a uitat să se oprească în momentul în care sufletul a devenit absent? Nu, probabil că nu e nimic din toate astea, căci astea sunt mai degrabă de domeniul SF-ului decât al realităţii. Nu, e vorba doar de dorinţă, de faptul că s-a simţit atras de femeia asta micuţă, din cale afară de frumoasă, și de o feminitate aparte. Atracţie sexuală, asta trebuie să fie, şi-a zis în gând, şi a privit în jur uşor ruşinat, temându-se parcă să nu-i fi auzit cineva gândurile.
S-a spălat pe faţă, şi-a trecut degetele prin părul care a început să i se rărească, şi-a tamponat fruntea,până a încetat sângerarea şi pentru întâia oară, după foarte mulţi ani, şi-a analizat aspectul. Voia ca, dacă îi mai aruncă ea o privire, să-l placă…
Întors la locul său, deşi implicat în discuţiile care se purtau, deşi o avea pe Ramona aproape să-l privească critic pentru tot ce face, spune, sau nu face şi nu spune, nu a rezistat să nu privească de câteva ori în direcţia femeii de la masa îndepărtată. Dacă ar fi fost singur, şi dacă ea ar fi fost singură, s-ar fi dus la ea, s-ar fi prezentat şi ar fi rugat-o să-i permită să-i ţină palmele între palmele sale pentru o clipă. Ştia că atâta lucru i-ar fi suficient ca să ştie totul, dar ştia şi că dorinţa asta este inutilă, imposibilă de înfăptuit. Cu toate că a simţit privirea ei aţintită asupra lui de câteva ori.
Atunci când oamenii ezită şi nu găsesc soluţii, ori se tem să facă pasul necesar, intervine SOARTA, şi rezolvă totul în locul lor, pentru că anumite lucruri trebuie să se întâmple, pentru că unele întâlniri întâmplătoare nu pot rămâne fără urmări. De data asta soarta şi-a ales drept mesager chelnerul. Acesta a venit şi a aşezat lângă cotul lui Walter o hârtie, s-a aplecat la urechea lui ca să-i şoptească discret, că a pierdut această foaie în faţa uşii de la toaletă. Era o factură de telefonie mobilă pe numele Bucur Delia, având şi numărul trecut în dreptul numelui. Walter a rugat chelnerul să restituie factura doamnei care a pierdut-o, probabil când şi-a scos batista din poşetă. Dar a reţinut numărul. De teamă să nu-l uite, l-a salvat discret în telefon, cât a fost Ramona plecată la baie, deşi n-ar fi putut spune de ce face asta.
Au trecut apoi zile, săptămâni şi luni, fără ca ceva să spargă monotonia zilelor, făra ca ceva din lume să mai răzbată până în adâncul puţului unde sufletul lui Walter vegeta asteptând momentul în care se va putea desprinde de corpul care se încăpăţâna să trăiască şi fără el. Munca, participarea la diferite evenimente literare sau culturale, cărţile, tăcerile şi gândurile, astea erau viaţa lui. Până în ziua în care, vrând să sune pe cineva, a dat în agenda telefonului de numele ei. Şi-a amintit de vocea ei şi i s-a făcut dor s-o mai audă.
Un cuvânt nu va scoate, aşa şi-a zis, aşa că ea nu va şti cine a apelat-o, dar el o va auzi, lângă catifeaua vocii ei se va culca şi cât o va auzi îi va fi bine.
N-a ezitat nici o secundă în plus, a sunat şi aştepta ca ea să răspundă.
-Alo!-s-a auzit într-un târziu la celălalt capăt. Da, era ea, era vocea ei, cântec pentru urechi, pansament pentru suflet. Iar el nu putea vorbi, nu-i putea spune cine-i, şi că doar s-o asculte, îsi doreşte, nu putea pentru că era o prostie s-o sune aşa, nu putea că ar fi speriat-o inutil şi probabil ar fi ajuns la concluzia că are de-a face cu un dereglat.
-Alooo!-s-a auzit din nou în telefon, apoi tăcere câteva secunde, un oftat şi tocmai când se aştepta deja Walter să închidă, ea a rostit întrebarea.
-Dacă nu vrei să vorbeşti cu mine, spune-mi măcar că ţi s-a vindecat fruntea şi că eşti bine.
Şoc. Apoi conştientizarea faptului că şi ea l-a păstrat în gânduri, că nici pentru ea nu a fost doar o întâmplare banală, uitată de cum a plecat din acel local.
-Da. Sunt bine. Da, mi s-a vindecat fruntea, n-am nici măcar cicatrice,- ezitare şi apoi întrebarea: -de unde ştiai că sunt eu?
Râsul ei ca nişte clopoţei, apoi vocea ei de catifea, cu o undă de tristeţe.
-Pe mine nu mă sună nimeni, niciodată. Nu interesez pe nimeni, şi nu mă vede nimeni, aşa că doar tu puteai fi. Walter. Îmi place numele tău.
-De unde ştii cum mă cheamă?
Iar râsul ei vesel, urmat de vocea caldă, feminină, dar de data asta cu o nuanţă de mândrie copilărească, amestecată cu o tentă de jenă.
-Am trecut a doua zi pe acolo şi am întrebat chelnerul cum te cheamă. Pe motiv că vreau să mă asigur că nu mă dai în judecată… Mi-a zis doar prenumele tău, că atât ştia. Şi că eşti însurat, că pe soţia ta o cheamă Ramona.
Walter aştepta, voia să spună ceva frumos, ceva plăcut, dar i-a rămas gândul la cum a sunat remarca ei privind faptul că e însurat.
-Eşti măritată şi tu, chiar dacă eu nu ştiu cum se numeşte soţul tău.
-Daniel. Poţi să-i spui colegul, când te referi la el.
-Oau! Să nu-mi spui că e coleg cu mine!?
Râset vesel şi ton de glumă.
-Nu, nici gând, buey! E coleg cu mine, că mi-e mai degrabă coleg, decât soţ.
-Curios lucru, nu m-am gândit aşa până acum, dar realizez că am şi eu o colegă.
Au stat de vorbă două ore în ziua aia. Iar a doua zi au vorbit trei ore. Apoi vorbeau ori de câte ori aveau ocazia. Nu s-au văzut niciodată după acea prima întâlnire, accidentală, dar se certau deja pe prostii, că nu m-ai sunat la ora la care ai zis, că eu n-aş putea să-ţi zic aşa ceva nici în glumă şi alte asemenea. Şi-au trimis mesaje pe telefon încă de la prima oră şi s-au obişnuit să adoarmă unul cu gândul la celălalt. Pe final, după o lună şi jumătate, au fost nevoiţi să recunoască adevărul. Ea a fost cea care a vorbit, cerându-i ceva.
-Promite-mi că nu mă laşi niciodată, că m-ar distruge chestia asta.
-Îţi promit, deşi nu e nevoie. Nu pot să te las câte zile mai am eu pe pământ, că ar fi de parcă aş încerca să trăiesc fără să mai am inima în piept. Nu ştiu când şi cum sau de ce, dar am ajuns să te iubesc.
Tăcere la celălalt capăt. Era o vorbă grea de spus, o vorbă pe care dacă ai rostit-o, nu o mai poţi lua înapoi, una care te obligă să fii într-un anume fel, este recunoaşterea faţă de altcineva a ceva ce nu voiai să recunoşti, nici faţă de tine însăţi. Totuşi a spus-o într-un târziu.
-Te iubesc şi eu, Walter.
Apoi, de parcă s-ar fi rupt un dig, au început să se reverse cuvintele din ea.
-Te iubesc cum nici nu credeam că pot iubi. Am fost mereu singură, m-am obişnuit să fiu singură. Mi-am zis că eu nu voi cunoaşte niciodată ce însemnă să te iubească cineva şi să iubeşti pe cineva, m-am împăcat cu gândul acesta şi nu mai căutam şi nu mai speram nimic. Aşteptam doar să treacă totul. Mi-am zis de zeci de ori că asta mi-a fost viaţa, dacă am ales un bărbat care nu ştie, nu poate sau nu vrea să-mi arate că mă iubeşte. Poate că o face în felul lui, dar dacă nu mă ia niciodată în braţe, dacă nu mă drăgăleşte şi nu mă mângâie niciodată, eu nu simt asta…
Şi-a vărsat tot amarul adunat într-o viaţă, şi asta în faţa unui om pe care l-a văzut o singură dată, pentru câteva secunde. Pentru că era el, singurul de pe faţa pământului capabil s-o împlinească pe ea. Pentru că ea a găsit în el ce nu i-a oferit niciodată nimeni, pentru ca simtea ca lui ii pasă, că fiecare telefon dat este pentru a se asigura că îi este bine.
S-au întâlnit în secret o dată. Apoi încă o dată. Apoi cu regularitate. Se căutau, şi, de cum aveau câteva clipe libere, zburau cu gândul către celălalt. Au fost sprijin, consolare, plăcere şi fericire unul pentru altul săptămâni şi luni şi ani. Au avut clipe de îndoială, momente de uluială şi de nelinişte, s-au pomenit mustraţi de conştiinţă, că nu e corect ce fac şi chiar s-au întrebat, uneori, dacă n-au devenit cumva o povară, o complicaţie mai mare celuilalt decât merită. Doar de propria iubire pentru celălalt nu s-a îndoit nici o clipă nici unul dintre ei.
A venit însă şi ziua în care ea a simţit că nu mai poate continua, că nu mai vrea să continue aşa.

Era după-amiaza ploioasă a unei zile de toamnă târzie. Când ea a rostit vorbele, Walter a avut senzaţia că toamna nu e doar în jurul lor, ci a pătruns deja și înăuntru, că s-a aşezat peste inima şi gândurile lui şi că altă primăvară nu va mai veni şi că el va sfârşi în noroi, alături de frunzele moarte.
-Nu mai pot, Walter, nu mai pot. Am încercat, de ani de zile tot încerc, dar nu mai pot. Nu mă mai pot preface că îl doresc pe Daniel, nu mă mai pot preface că sunt soţia fidelă preocupată doar de el. Îmi pasă de el, dar nu-l mai doresc, şi mă îndoiesc că dorinţă a fost vreodată ce am simţit pentru el. Nu vreau să mă mai atingă, şi nu vreau să mă mai simt vinovată că de fiecare dată gândul îmi fuge la tine. Pe tine te doresc mereu, şi nu ştiu cum să-l resping, şi să-l îndepărtez de mine, fără să-i devină evident că nu-l mai văd ca fiind bărbatul meu. Nu mai vreau să trăiesc aşa, să mă simt vinovată când sunt cu tine, pentru ce-i fac sotului meu. O viaţă am, am risipit din asta deja mai mult de jumătate, pentru că am făcut cândva o alegere greşită…
-Ce încerci să-mi zici, Delia? Ce vrei?
-Să fiu fericită, doar asta şi doar atât. Vreau să stau cu tine câte zile mai avem. Să mă trezesc lângă tine. Seara, lângâ tine să-mi plec capul pe pernă. Câte zile mai am de trăit. Iar dacă e să mor cândva, vreau ca tu să mă ţii de mână când voi traversa Marele Prag. Asta vreau. Tot, pe tine te vreau de tot şi pentru întotdeauna!
Walter tăcea. Nu ştia ce să spună, nu ştia cum să spună. Nu se aştepta la asta, nu văzuse niciodată un astfel de drum deschizându-se în faţa lui. O avea pe Ramona acasă, ea avea nevoie de el, se baza pe el, nu ar fi putut să trăiască fără el, avea obligaţia de a fi alături de ea, pentru că a semnat cândva o hârtie, pentru că astea sunt regulile societăţii, şi o avea pe Delia pe celaltă parte, pentru a smulge vieţii şi sorţii momente de fericire, o avea pentru a avea un gând care să-l consoleze mereu şi să-i dea puterea să continue, să mai meargă încă o zi, să mai lupte încă o zi, să mai aştepte încă o zi, căci fiecare nou apus de soare apropia ziua când o putea revedea. Şi-ar fi dat fericit viaţa pentru ea, mai mult, ar fi murit fericit pentru un zâmbet al ei, dar ea i-a cerut singurul lucru pe care nu-l putea face: să trădeze, să părăsească femeia care îi era soţie şi care avea nevoie de el.
-Nu pot, Delia. Cere-mi orice altceva, dar nu asta. Ştii că Ramona fără mine nu se descurcă, fără mine ar ajunge pe nicăieri şi nu pot să-i fac asta. Aş vrea, crede-mă că tare aş vrea, dar nu pot.
-Aşa cum e acum eu nu mai pot, Walter. Vreau să fie ori totul, ori nimic, pentru că nu mai pot. Am ajuns să mă urăsc pe mine însămi pentru ce am devenit, am ajuns ca în loc de indiferenţă sau respect să simt ură şi pentru Daniel, uneori. Aşa că fii tu bărbat şi ia decizia, dă-mi ori totul, ori nimic şi ce decizi să fie pentru întotdeauna.
-Nu pot, Delia! Înţelege-mă …
Ar fi continuat să explice, ar fi încercat să o convingă că oricum, avându-se unul pe celălalt au deja mai mult decât obtin alţii într-o viaţă întreagă, dar nu a avut cui să-i explice că ea s-a ridicat în picioare, l-a sărutat plângând pe frunte şi a fugit afară în ploaia rece.
Walter a vrut iniţial să fugă după ea. Apoi a scos telefonul s-o sune, dar s-a răzgândit. A luat iar telefonul, să-i trimita un sms, l-a şi scris, dar nu l-a mai expediat. Şi-a luat haina din cuier şi a iesit şi el în ploaie. A pornit spre casă, dar era cu gândurile atât de împrăştiate, încât nici n-a observat că paşii îl poartă în altă direcţie, şi s-a dezmeticit de-abia când a ajuns la marginea oraşului. Haina o avea încă pe braţ şi era ud leoarcă, dar nu simţea nici frigul, nici umezeala şi nici măcar vântul care încerca să-l trântească de copacii de pe marginea drumului. Se simţea gol, pustiit cum nu credea că ar putea fi vreodată, şi la nimic altceva nu se putea gândi decât la ziua de mâine care vine inutil, la toate zilele de mâine care nu mai au nici un sens, la toate zilele care nu-i vor mai aduce zâmbete, ci doar îl vor închide tot mai mult în cripta nedoritei sale existenţe.
Nu a mers s-o caute, nu a sunat-o, nu i-a trimis mesaj. Dar nu a rezistat să nu o aştepte ascuns în spatele unei maşini, şi s-o vadă trecând spre casă. O dată. Apoi încă o dată. Şi încă o dată, după o lună şi jumătate.
Până la urmă a învăţat să trăiască făra ea, durerea din piept a devenit parte a lui, dorul din suflet i-a devenit tovarăş. Tăcea minute şi ore în şir privind undeva departe. A refăcut în gând fiecare conversaţie cu ea, a revăzut din memorie fiecare întâlnire dintre ei şi s-a obişnuit cu absenţa ei.
După mai bine de un an i-a trimis un mesaj. Doar cât să-i ureze sărbători fericite şi s-o roage să-i dea un semn, dacă vrea să fie totul cum a fost.
A primit răspuns după încă o jumătate de an, pe la începutul lunii iulie. Doar câteva cuvinte: „Nu, dragul meu. Îţi jur că niciodată n-am iubit pe nimeni în afara ta, şi-ţi jur că nu iubesc şi nu voi iubi pe altcineva decât pe tine mereu, dar răspunsul este NU. Între noi nu va mai fi niciodata nimic, doar amintiri. Fii fericit! Eu mă rog pentru tine şi poate Dumnezeu mă aude.”
A citit acest email zilnic, a ajuns să se treazească în gând cu aceste cuvinte şi să adoarmă cu aceste cuvinte. Murea încet sub apăsarea sensului acestui mesaj, dar venea din partea ei, erau cuvintele ei, aşa că le îndrăgea îndeajuns cât să le tot repete în gând.
La început, o bună bucată de vreme, a simţit ură pentru Ramona. Căci ea era de vină, dacă ea n-ar fi fost, toate ar fi fost altfel. Apoi a încercat s-o iubească, dar nu putea. Îi era imposibil s-o privească, şi să nu regrete că nu e Delia în locul ei. Până la urmă, după ce a primit acel mesaj, a reuşit să redevină faţă de Ramona cum a fost înainte s-o cunoască pe Delia. Adică indiferent. Era acolo, când era, lipsea când lipsea. O asculta când vorbea şi-i dădea răspunsurile aşteptate, dar el nu iniţia nici o discuţie şi nu întreba nimic. Nici măcar atunci când a ajuns acasă după ce el s-a culcat. Doar a privit-o, a salutat-o şi a continuat să privească în cartea a cărei pagini uita să le întoarcă. Ramona a simţit nevoia să explice că fost în oraş cu o prietenă, dar el nu şi-a mai ridicat privirea din lectură. Era deja departe, umbla pe cărările acelor vremuri când el ajungea acasă cu întârziere şi dădea astfel de explicaţii.
A venit însă ziua fericirii şi a deznădejdii, ziua extazului şi al agoniei, frumoasa zi de 17 noiembrie. Afară sufla vântul şi din cer norii scuturau ace îngheţate. Cu toate astea Ramona a ajuns acasă aproape de miezul nopţii. Şi-a aruncat cizmele din picioare, a trântit poşeta în faţa cuierului, şi-a turnat un pahar mare de coniac şi s-a aşezat pe marginea patului.
-Trebuie să vorbim, Walter!
El doar şi-a ridicat privirea din carte, a privit-o, apoi se uita undeva departe, privind prin ea.
– Nu te mai iubesc. Iubesc pe altcineva şi vreau să divorţăm.
Din partea lui Walter n-a existat o reacţie. Era cu Delia la masă în gând, o ţinea de mâini şi încerca să-şi explice alegerea: „ Nu pot s-o părăsesc, că n-aş mai merita iubirea ta, Delia. Aş fi doar un om din mii de oameni, un alt om fără principii, doar un alt om care sacrifică orice pentru propria fericire. Eu, micuţa mea, pot sacrifica principiile mele, dar nu-mi cere să sacrific pe altcineva. Iubeşte-mă aşa, Delia, iubeste-mă pentru cât pot să-ţi dau şi nu-mi cere să fac ceea ce nu pot. Sau nu mă mai iubi, dacă nu mai poţi, dar rămâi lângă mine până la capăt, cum mi-ai spus cândva. Fă orice vrei, întâlneşte-te cu un altul, dacă de asta ai nevoie ca să fii fericită, bicuieşte-mă cu vorbele tale, dacă aşa merit, taie lemne pe mine sau dă-mi foc şi voi răbda fericit orice, doar lasă-mă să te văd din când în când. Lasă-mă să-ţi ţin mânuţele între palmele mele, lasă-mă să-ţi fiu umbră şi să mă asigur că ţi-e bine. Mă auzi, oare, tu mica mea minune? Priveşte-mă, aici sunt şi de dorul tău mor încet, sună-mă, iubirea mea, zi-mi un cuvânt, zi-mi doar că n-ai uitat, zi-mi că ţi-e dor încă de dorul meu şi că îti lipsesc şi ţie clipele când te luam în braţe şi întreaga lume se reducea la noi doi. Mă auzi, Delia? Priveşte spre mine, sunt eu, Walter, bucuria ta de cândva. Sunt eu şi-ţi jur că nu pot iubi pe altcineva decât mereu pe tine şi-ţi jur că absenţa ta mă doare atât de tare, încât aş vrea sa mor, atât de tare, încât uneori regret că te-am cunoscut, regret că am cunoscut fericirea, paradisul, împlinirea, regret că n-am făcut cealaltă alegere, chiar dacă pentru asta m-aș fi urât…
-Walter! Mă auzi?- a strigat Ramona la el şi l-a smuls din visare.
-Del…-era să rostească numele ei, apoi a sesizat că e acasă, cea care strigă la el e soţia lui, iar ea e acolo departe, lângă un alt bărbat, e departe acolo în trecut, e departe acolo în vis-… Mde, te aud. Ce ziceai, dragă?
-Că vreau să divorţăm!
-Astea sunt glume proaste, dragă, lasă-mă să citesc.
S-ar fi întors între paginile cărţii, dar râsul strident, batjocoritor, al Ramonei l-a oprit.
-Glume, zici? De zece luni mă întâlnesc cu un coleg. Înţelegi? Îl iubesc şi mă iubeşte. Tu nu te-ai atins de mine, de nici nu mai ştiu când, nu observi nici dacă sunt sau dacă am plecat, aşa că n-ai ce să-mi reproşezi şi n-ai ce să-mi ceri. Divorţăm şi ne vedem fiecare de viaţa noatră, că oricum ce avem noi nu mai e viaţă de familie.
Walter a zâmbit, pentru prima oară de când ea a plecat din viaţa lui.
-Da, Ramona, dragă, ai dreptate. Mergi pe drumul tău şi fii fericită!
A sărit din pat, s-a îmbrăcat din două mişcări, ca în armată, a sărit în pantofi şi a ieşit val-vârtej din casă, fără să salute. A fugit tot drumul până la blocul unde locuia ea, şi chiar dacă ea nu-l putea auzi, repeta în şoaptă tot ce urma să-i spună, la o adică de faţă cu soţul ei, că oricum nu mai conta.
Era trecut binişor de miezul nopţii când a ajuns la uşa ei. N-a ezitat nici o clipă, a ciocănit usor prima dată, apoi a bătut cu pumnii când a văzut că nu-i răspunde nimeni.
Într-un târziu s-au auzit paşi în spatele uşii, s-a răsucit cheia în zar şi poarta fericirii s-a deschis. Dar în uşă, în locul ei, stătea soţul ei. Nu arăta aşa cum Walter îl ţinea minte, era îmbătrânit, avea o umbră în privire şi ridurile apărute în jurul ochilor şi a gurii trădau lacrimile dese. Era îmbrăcat în izmene murdare şi un tricou atât de uzat încât pe alocuri a devenit translucid. Ceva nu era în regulă pe aici, şi-a dat seama Walter şi nu doar din cauza aspectului neîngrijit a lui Daniel, ci si din cauza mirosurilor ce răzbăteau dinăuntru, miasme grele de băutură, de vase nespălate şi de mizerie.
O vreme doar s-au privit cei doi bărbaţi, apoi Daniel s-a dat din uşă şi cu un gest al mâini l-a invit înăuntru pe Walter. Acesta a păşit peste prag şi a dat ochii cu sursa mirosurilor. Peste tot se zăreau cutii goale de bere strivite, sticle de vin abandonate şi farfurii murdare, cu resturi de mâncare uscată sau mucegăită.
-Delia?- a scâncit Walter ca un căţel uitat în ploaie. Şi-a dres glasul, apoi a continuat.-Te-a părăsit?
-Ne-a părăsit pe amândoi, a venit printre lacrimi răspunsul lui Daniel.
-Când a plecat? Unde a plecat? Cu cine a plecat?
Mai bine nu întreba. Dar dacă a făcut-o a primit răspuns.
-Acum jumătate de an. Pe mine nu m-a putut iubi, ca s-o fac fericită, iar pe tine degeaba te-a iubit, că ai ales să fii corect. Nu te uita aşa la mine, că ştiu tot, mi-a povestit tot înainte să plece şi mi-a cerut s-o iert.
Walter şi-a pus ochii în pământ, aşa a şoptit întrebarea.
-Şi ne-ai iertat?
-Pe voi? N-am eu ce să vă iert vouă. Oamenii nu iubesc pe cine vor, iubesc pe cine pot iubi şi s-a întâmplat ca voi să vă iubiţi. Eu mie nu-mi pot ierta că, deşi am iubit-o, nu am lăsat ca asta să se vadă.
-Măcar ştii cu cine a plecat? Ai habar pe unde s-o caut?
Râsul isteric al lui Daniel l-a făcut pe Walter să tresară şi să se întrebe o secundă dacă nu are de-a face cu un nebun. Nu, nici gând, din păcate.
-Dacă ştiu? Da, ştiu. A plecat cu cancerul. Aşa se numeşte cel în faţa căruia am pierdut-o amândoi. Iar de căutat poţi s-o cauţi în coasta dealului, unde ne mutăm încetul cu încetul cu toţii, sau caut-o pe lumea cealaltă, dacă i-ai iubit sufletul mai mult decât corpul.
Pe măsură ce Daniel vorbea Walter se făcea tot mai mic. S-a chircit, şi a simţit cum se închide o palmă în jurul inimii sale şi strânge şi presează şi striveste tot acolo. A căzut în genunchi între cutiile strivite de bere şi nici n-a observat că ciobul ascuţit al unui pahar spart i s-a înfipt în picior.
-Te-am asteptat, Walter. De când a murit ea, te aştept. Ţi-a lăsat un bileţel şi m-a pus să jur că am să ţi-l dau, când vei veni. Ia-l, e aici.
A scos bucăţica de hârtie împăturită dintr-un exemplar jerpelit al bibliei.
-M-am umilit, Walter, pentru ea. Pe mine m-a rugat să merg şi să te caut şi să-ţi fac o poză pe ascuns, pentru că asta a fost ultima ei dorinţă, să te mai vadă o dată. Am făcut-o. M-am simţit umilit, dar am făcut-o. Am făcut şi ce i-am promis, ţi-am dat bileţelul. Acum însă te rog să pleci. Nu vreau să te mai văd, că din cauza ta a murit. Dacă nu erai aşa al dracului de corect, ea ar trăi şi azi. Nu ar fi lângă mine, dar ar trăi, şi ar fi fericită. CU TINE! Dar ai fost corect, măi, ai ales să fii corect şi nefericit. Iar ea şi-a pierdut dorinţa de viaţă. S-a uscat văzând cu ochii, apoi a căzut la pat şi a fost deja prea târziu.

Ştii ce mi-a zis doctorul? Că degeaba mai încearcă el să facă orice, dacă ea nu mai doreşte să trăiască. Credeai că i-ai negat doar dreptul la fericire? Aşa credeai? Treaba ta, acum du-te şi încearcă să trăieşti cu gândul ăsta.


Walter nu ştia când a plecat, dacă l-a salutat sau nu pe Daniel, nu ştia când a coborât scările şi nici când a traversat oraşul de la un cap la altul. Dar de data asta nu mai mergea fără ţintă, oh nu. Acum ştia exact ce face. S-a dus la serviciu, a urcat la etajul 17 şi a sărit în gol. Pentru că Delia a plecat într-o altă lume şi el îi promise cândva că oriunde ar ajunge, orice s-ar întâmpla, el o va găsi mereu.
În loc de moarte, doar reproşul că a ales greşit. Banca, parcul, căţelul şchiop şi deruta. Apoi amintirile timpurilor care urmează să vină, cu toate întâmplările care l-au împins la sinucidere. S-a uitat la ceas Walter, dar nu ora, ci data îl interesa, nu într-atât ziua şi luna, cât anul.
A aruncat o ultimă privire căţelului care a plecat şchiopătând înspre chioşcul de placaje, unde ştia că va sta ascuns până la următoarea lui vizită, că se teme de toti oamenii, doar pe el l-a acceptat ca prieten. Pe mâine, prietene, îi venea să-i strige, dar s-a gândit la ce ar crede lumea, aşa că şi-a văzut de drum.
S-a oprit la primul chioşc, a cumpărat un ziar oarecare, s-a uitat la dată şi l-a aruncat apoi în primul tomberon. A calculat în minte anii pe care îi are în noul prezent şi s-a îndreptat de spate, doar era tânăr din nou. Mai avea două zile până la cununia cu Ramona. Încă nu era prea târziu pentru nimic, putea face mii şi mii de alegeri diferite pentru a ajunge lângă Delia şi pentru a fi fericiţi împreună până la adânci bătrâneţi.
Înainte de toate s-a gândit să rupă logodna, apoi şi-a zis că nu are sens, probabil s-ar modifica prea mult viitorul şi i-ar fi mai greu, dacă nu chiar imposibil s-o găsească pe Delia. Aşa că s-a însurat cu Ramona şi toate au decurs exact ca în viaţa anterioară. Cu diferenţa că pentru el căsnicia asta nu a mai fost o povară. Ştia ce va urma şi a avut timp să se pregătească. Nici n-a încercat să salveze măcar aparenţele. Acasă a devenit un introvertit şi o ignora pe Ramona, de parcă nici n-ar fi existat. Ea a încercat o vreme să se mai apropie de el, dar până la urmă a renunţat, şi au devenit doi străini care locuiesc totuşi împreună. Spre diferenţă de anterioara viaţă, acum soţia lui a devenit cea căreia îi păsa mai mult, ea căuta să evite conflictele, ea făcea eforturi să fie bine. Nu conta însă nimic în ochii lui Walter, el doar aştepta ziua în care Delia va intra în viaţa lui şi astepta ziua în care îi va cere să lase tot şi să fie doar cu ea, până la capăt. Nu a observat cum a devenit Ramona tot mai tăcută, parcă speriată de el în unele momente. N-a observat nici cum a început să se ignore pe sine tot mai mult, deşi lui îi purta de grijă cu mult mai multă atenţie decât o făcuse în viaţa de cândva. N-a observat că în ochii soţiei lui s-a instalat o tristeţe adâncă, n-a observat că stătea nopţi întregi întinsă în pat lângă el privind tavanul în întuneric şi n-a auzit nici oftatul şi nici plânsul în surdină.
A venit până la urmă mult aşteptata zi şi încă de dimineaţă şi-a dat seama Walter că ceva nu e în regulă. Ramona nu a fost deloc fericită că au de mers la Tivoli, barul care ţinea minte clar Walter că celeilalte Ramone, din cealaltă viaţă, i-a plăcut mereu. Numai că acea Ramona a fost o altă femeie, faţă de cea care era acum alături de el.
Totuşi în local au decurs toate exact aşa cum îşi amintea el. Bătrânul cu vioara a apărut tocmai la timp şi el a încasat lovitura aproape identic, cu toate că s-a ferit puţin, pentru că ştia ce urmează. A reţinut numărul ei de telefon, altul decât avusese în cealaltă viaţă.
Ce a urmat a fost însă total diferit. În acea seară, pentru întâia oară, a văzut-o pe Ramona cu adevărat. Şi-a spus că nu ştie cine-i femeia asta tristă de lângă el, apoi şi-a dat seama că toată tristeţei ei i se datorează. Că la fiecare pas făcut de el în spate, ea s-a aplecat după el, pentru a-i fi aproape. Că la fiecare zi trecută, când el a ignorat-o, pe faţa ei a apărut o nouă cută, şi cu fiecare întrebare a ei, pe care el n-a auzit-o, şi la care nu a răspuns, în ochii ei a apărut o umbră în plus. I-a părut rău de toate astea, s-a străduit o vreme să fie mai atent la ea, dar tânjea în continuare după Delia, şi astepta în continuare ziua în care va putea fi cu ea.
A sunat-o când a venit vremea, şi ea a fost încântată. Au vorbit ore şi ore în următoarele săptămâni, apoi s-au întâlnit. Au continuat să se întâlnească, şi pe măsura ce trecea vremea, Delia înflorea, relaţia cu Walter îi făcea bine, se simţea din nou tânără şi frumoasă.

În acelasi timp însă Ramona se usca în picioare. Ochii i s-au adâncit în orbite, şi avea cearcăne atât de accentuate, încât păreau vânătăi. Mânca o dată la trei-patru zile şi nopţile îi treceau privind tavanul pe întuneric. Walter o vedea, dar nu o băga în seamă. Nu avea ochi pentru ea, nu avea cuvinte pentru ea şi nu voia să mai aibă nici timp de ea. Făcea orice, doar să ajungă cât mai târziu acasă şi, de cum se trezea pleca, prefera să-si bea pânâ şi cafeaua la serviciu, că de acolo putea vorbi cu Delia.

A avut dreptate Delia. Cândva după miezul nopţii, mult după ce a plecat ea definitiv, s-a ridicat şi Walter, de acolo de unde căzuse.
A ieşit din casă, pentru că nu mai voia să rămână nici o secundă acolo, şi să vadă cât de gol e locul în absenţa ei. Iar paşii l-au purtat spre casă, spre fosta locuinţă, acolo unde Ramona l-a aşteptat ani de zile, tristă, adusă de spate, obosită şi indispusă mereu.
Urcând pe scări, şi-a scos cheile din buzunar, şi s-a oprit sub lumina becului de la etajul al doilea. A ales-o din legătura de chei pe aia potrivită, şi a rămas acolo privind-o. Pentru prima oară, şi-a adus aminte de un gest făcut de Ramona, a revăzut-o cum a insistat cu voce domoală să păstreze cheia, chiar dacă a divorţat de ea, chiar dacă urmează să se mute cu o altă femeie, chiar dacă nu mai vrea vreodată să treacă pe acasă.
-Până ai cheia, încă mă pot gândi la tine ca la bărbatul care poate veni oricând doreşte, pentru că unde sunt eu acolo are şi el loc mereu. Ştiu că nu vei vrea să vii, dar dacă totuşi va fi cândva cazul, vreau să ai cheie, să intri ca la tine acasă.
Poate a schimbat ea butucul între timp, s-a gândit când era deja în faţa uşii, dar nu, cheia s-a potrivit perfect, şi a descuiat. Dincolo de uşă l-a întâmpinat doar întunericul. Formele cunoscute ale cuierului şi ale scăunelului de pe hol se iţeau după cum ţinea minte că le vedea când ajungea acasă, mult după miezul nopţii, pentru a reduce la maxim timpul petrecut cu Ramona. Dar ea nu apărea din sufragerie, să aprindă lumina în bucatărie, şi să-i încălzească cina. Îl locul ei, din cameră venea doar un vag miros de moarte, un vag, dar totuşi recogniscibil miros de fecale, şi transpiraţie, miros greu de suferinţă şi renunţare.
A aprins lumina, s-a descălţat, apoi a intrat în sufragerie, unde toate erau la locurile lor, neatinse de luni sau chiar ani de zile. Praful fin părea să fi devenit stapânul absolut al casei, de când el a plecat. Oare ce-o face Ramona? Doarme sau a plecat departe? Şi-o fi găsit, oare, pe cineva?
A căutat prin toată casa, inutil. Era singur. A revenit acea singurătate din faţa căreia a fugit când a plecat din casa în care a locuit cu Delia. Doar că acum nu mai avea nici unde să fugă. Drum închis, nu-l mai aştepta nimeni, nicăieri. Dar nu putea rămâne, oriunde era mai bine decât acolo, chiar şi pe o bancă, într-un parc.
Plecase către uşă, când privirea i s-a oprit pe bibliotecă. Deasupra cărţilor, pe al doilea raft, stătea un dosar care înainte nu a fost acolo. Înăuntru se vedeau niste documente, dar Walter a ştiut deja despre ce-i vorba, încă dinainte să le privească de aproape. Erau analizele Ramonei, cele care arătau clar dimensiunea şi localizarea tumorii. A văzut evoluţia, după datele de pe acte. Apoi, cu o internare în spital, cu nouă luni în urmă, s-au terminat hârtiile. Separat, înfipt între cărţi, de i se vedea doar marginea, stătea certificatul de deces. Aşa cum a plecat în viaţa anterioară Delia, aşa s-a dus acum în lumea celor drepţi, Ramona.
Nu doar că s-a dus, dar a făcut asta fără să aibă pe cineva aproape. Fără ca el, cel căruia ea i-a dat tot ce poate da o femeie unui bărbat, să-i fie aproape, fără să-i pese, fără ca măcar să afle. Era plecat să-şi trăiască viaţa, să-şi caute fericirea în braţele altei femei, iar Ramona a avut puterea de a nu-l deranja, deşi ştia că nu-l va mai vedea niciodată, a avut puterea de a se stinge singură, părăsită, făra să-l incomodeze, făra sa-i disturbe fericirea măcar o clipă.
Nu a luptat deloc pentru viaţa ei, ştia Walter prea bine, că nu a avut pentru ce s-o facă. Pentru ce să fi luptat, dacă întreaga ei viaţă a pierdut mereu? Nu a putut să păstreze asupra ei interesul bărbatului ei, ba mai mult, nu l-a putut păstra lângă ea, că nu i-a putut oferi ce i-a oferit cealaltă.
De unde să fi ştiut ea că toate astea au mai avut loc o dată, dar într-un mod diferit? De unde să fi ştiut ea că orice ar fi făcut, Walter făcea aceaşi alegere când venea vremea? Cum să fi ghicit ea că nu contau sacrificiile şi lacrimile ei, pentru că Walter a umblat deja pe celălalt drum, şi nu i-a plăcut unde l-au dus paşii? Ba, mai mult, nici lui Dumnezeu nu i-a plăcut, că l-a trimis înapoi să corecteze, să facă alte alegeri. Din păcate la fel de dezastruoase, că cine l-a iubit cu adevărat a murit singură, neconsolată, părăsită.
Dezamăgit de lume, de viaţă, dar mai ales de sine, Walter a mers din nou la aceeași clădire de birouri şi, de la acelaşi etaj 17, a sărit în gol.

A fugit asfaltul înspre el şi l-a izbit. Ţeasta i-a explodat, toate oasele i s-au frănt, doar muşchii n-au realizat că a murit posesorul lor, şi s-au zbătut încercând, parcă, să-i ducă departe corpul de acest chin. A durat o clipă totul, apoi s-a întunecat lumea, şi erau din nou toate bune.
-N-ai ales bine, Walter!


Sosi şi ziua mult asteptată, iar Walter a făcut alegerea bună. A plecat de acasă definitiv, cum a făcut şi Delia. S-au mutat împreună şi au băgat actele pentru divorţ. Au decurs toate bine, încă de la prima înfăţişare au devenit amândoi liberi. Puteau să se ţină de mână în public, fără să se teamă că i-ar vedea cineva, se putea săruta oriunde şi puteau merge împreună oriunde.
Le-a fost bine, exact cum sperau să fie. Discutau despre o mie şi una de lucruri, despre subiecte şi teme pe care nici Walter nu le-ar fi putut discuta cu Ramona şi nici Delia cu Daniel. La telefon nu mai vorbeau pentru că nu avea sens. Fiecare îşi făcea datoria la serviciu, apoi se grăbea acasă. Walter aducea săptămânal flori Deliei şi o surprindea mereu cu câte un cadou aparte, iar ea le primea pe toate fericită ca un copil. Totuşi uneori cădea pe gânduri. I se pierdea privirea în depărtări şi, când Walter o întreba ce se întâmplă, ea ofta şi răspundea invariabil că se gândea la cât e de fericită. Ce nu a ghicit Walter niciodată era continuarea acestui gând. Complet spus ar fi sunat: Mă gândeam la cât sunt de fericită…şi cât de nefericit trebuie să fie Daniel, şi cât de mult îi lipsesc lui şi copilului nostru. Mă gândeam la ce nenorocită sunt de l-am trădat aşa pe bărbatul căruia i-am jurat credinţă, la ce mamă denaturată sunt de mi-am părăsit copilul pentru a fi fericită.
A venit apoi şi ziua de 17 noiembrie. Walter a ajuns acasă la ora şapte, avea în braţe un buchet de trandafiri roşii, şi cea mai frumoasă rochiţă pe care Delia a văzut-o vreodată. Dar ea stătea lângă fereastră, privea undeva departe şi, din ochi lacrimi mute i se rostogoleau pe obraji. S-a întors când l-a auzit pe Walter strigând fericit din uşă, că a ajuns acasă, dar lacrimile nu i-au secat. Din contră.
Bărbatul s-a blocat în uşă neştiind ce să creadă, ce să înţeleagă din toate astea. I-au trecut prin minte o mie şi una de scenarii posibile, de la părinţii care au murit şi până la cele mai fantastice dezastre mondiale, doar la ce i-a spus Delia nu s-a putut gândi, doar la asta nu s-a aşteptat.
-Te iubesc, Walter, ştii. Dar te părasesc. Am vorbit azi cu soţul meu. Cu fostul meu soţ şi cu copilul meu. Locul meu e lângă ei şi mă întorc acasă. Să fii mai fericit decât voi putea fi eu. Şi iartă-mă, dacă poţi, te rog. Am crezut că fiind fericită voi putea uita tot şi voi putea scăpa de sentimentul vinovăţiei, dar nu pot. Iartă-mă! Şi nu mă căuta, Walter, să nu mă mai cauţi niciodată, că nu pot să te iubesc şi să stau departe de tine, dar nici lui Daniel nu-i voi putea cere încă o dată să mă ierte.
Walter doar stătea în uşă, mut, surd şi orb. Tot ce spunea Delia ajungea la mintea lui, dar nu urechile recepţionau parcă vorbele, ci inima. Acolo simţea fiecare cuvânt făcut parcă din plumb topit. Nu spunea nimic, doar i-au alunecat trandafirii din braţe şi s-au împrăştiat, apoi a scăpat şi rochiţa, chiar dacă îşi ţinea braţul îndoit în continuare, de parcă ar fi susţinut ceva.
Undeva s-a trântit o uşă, doi vecini se certau pe casa scării, dar la Walter nu mai ajungea nimic. El s-a întors complet spre interior. Nici picioarele nu l-au mai ţinut, şi a căzut cum cad copacii în pădure, când gerul le îngheaţă trunchiul până în mijloc şi cea mai mică adiere de vânt îi doboară.
Până la urma tot Delia a fost cea care a vorbit.
-Ştiu că mă vei înţelege. Ştiu, pentru că eşti cel mai inteligent şi cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. Ştiu şi că vei găsi puterea să te aduni şi să mergi mai departe, dacă nu pentru altceva, atunci pentru mine.

Ştia asta şi el, de aceea a refuzat viaţa. Dar ce putea face? Şi-a urmat inima în două moduri diferite şi, de fiecare dată, a ajuns tot la dezastru şi la imposibilitatea de a mai trăi. Ce i-a mai rămas? Ce putea să mai aleagă, dacă mereu, mereu, ajunge la acelaşi eşec?
Răspuns n-a primit însă de la nimeni. Doar s-a pomenit că stă pe aceaşi bancă, din acelaşi parc, şi hrăneşte acelaşi căţel şchiop. L-a privit multă vreme şi s-a gândit că, de fapt, e ultima oară când îl vede. Ştia că atunci când el se va ridica să plece, căţelul se va ascunde pe sub placajele chioşcului dărăpănat, şi nu va mai ieşi de acolo indiferent cine l-ar chema. Ştia și că el va pleca, şi nu va mai veni, aşa că până la urmă bietul căţel ori va muri de foame ascuns acolo, ori va ieşi pentru a fi omorât de vreun individ lipsit de scrupule şi de orice sentiment pentru bietele animale. Ori poate va fi prins de hingheri şi va sfârşi eutanasiat. Dar în toate cazurile, este pentru ultima oară când îl vede.
S-a ridicat, ca de fiecare dată, dar în loc să se îndepărteze, s-a apropiat de căţel şi l-a mângâiat. I-a spus şi ce i-a fost jenă să-i spună în anterioara sa viaţă.
-Adio, prietene! Iartă-mă că te părăsesc aşa…
S-a aplecat şi l-a luat în braţe.
-Hai să mergem acasă, Milogule!
Undeva, dincolo de nori, dincolo de cer, dincolo chiar şi de Soare şi de lumea asta întreagă, un gând a zâmbit şi o şoaptă a răzbătut din acea minte absolută până la urechile lui Walter.
-Acum ai ales bine! Este şi el copilul meu, cum sunteţi toţi!
Omul şi-a întors faţa în sus şi, fără să-i pese de trecătorii din jur, fără să-l intereseze dacă pare nebun sau nu, a strigat către cer.
-Acum va fi bine?
Nu i-a răspuns însă nimeni de acolo, din spatele norilor, a cerului, a Soarelui sau a lumii. I-a răspuns însă o bătrânică de pe marginea aleii.
-Dacă meriţi să fie bine, aşa va fi mereu.

Autor: Feri Balin