Era roșie, nou-nouță, cu un spătărel din lemn, cu inimioare decupate pe margini. Mirosea a vopsea și era lucioasă ca oja de pe unghii. „Sanie de fetiță”, a zis mama.

Aveam vreo trei-patru ani, când mi-a adus-o tata. Locuiam la bloc, pe strada Melinești, și a fost prima săniuță din viața mea. Era vară, cald, de-ți venea să-ți dai toate țoalele jos de pe tine, plus un rând de piei, dar tata, care a fost întotdeauna un nonconformist, un revoltat și-un modernist care ironiza standardele, și tot ce era impus de altcineva, a găsit de cuviință că e cel mai potrivit anotimp pentru achiziționarea unei săniuțe.

M-am bucurat enorm! Era A MEA! Toată. Mama dădea din cap, mustrătoare, și chiar am auzit-o cum îl certa pe tata („Acum nu mai scapi de ea! Ai să vezi!”) care era fericit, și-ar fi gustat oarece răcoritor și vitaminos, dar cu… guler de spumă. Trebuia udată!

O puseseră pe hol. M-am urcat pe ea, călare și…am așteptat. Nu pornea. Păi? Cum fac?

„Dani, la iarnă, nu acum!”, mi-a zis mama zâmbind didactic. „Vara mergem la plajă, în parc, nu ne dăm cu săniuța.”

„Cum adică? De ce?”, am început să respir precipitat, semn că urma să bâzâi, și să las buza de jos…

„Nu e zăpadă. Și nu alunecă.”

M-am dus, fuga, la tata. Era băgat în frigiderul Fram, stil vechi, și sugea cu poftă dintr-o sticlă maro.

„Ta-taaaa! Mă daaaai?!”

L-am privit de jos, cu ochii mari, două castane ude, sfâșietor de triste, dar convingătoare ca niște topoare. N-a rezistat. A mai băut nițel, apoi a zis: „Hai!”

A căutat o sfoară, dar n-a găsit. A pus o sârmă, că avea destulă.

„Mă, voi ați înnebunit? O să râdă lumea de noi. Unde vă duceți cu sania?”, a îndrăznit mama, în timp de tăia, toc, toc, toc, niște morcovi, la bucătărie.

„Mergem pe stradă. Și dacă nu alunecă, îi pun roți.”, a zis tata, și, în clipa aia, l-am iubit feroce. Nimeni nu avea un tătic, așa, mișto ca al meu!

Am coborât repede-repede, și am ieșit în fața blocului. Erau mulți copii afară, în special băieți. Vecinii au râs de noi, până s-au umflat, dar eu credeam că de ciudă ce le era. Cineva striga de la o fereastră: „Fodoricăăă, gata? Plecați cu sorcova?” Dar tata zâmbea, deci nu era niciun pericol.

M-am așezat pe săniuță, și gata. El a început să mă tragă. La început, mai greu, pentru că asfaltul era asfalt. Apoi, după ce tălpicile s-au lustruit, am prins viteză. Doamne, ce bucurie! Copiii se țineau după mine și chiuiau, mă atingeau, țipau: „Vrem și noooi, vrem și nooooi!”

Aerul dulce mă gâdila pe la urechi, iar bretonelul îmi flutura vesel, în aroma de cartofi prăjiți și de tocăniță, care se ridica în cartier. Se apropia prânzul.

Sania mea făcea un zgomot cumplit, fier târât pe trotuar, și peste pietre sau gropi, dar mie îmi plăcea teribil. Vibra o dată cu mine, și simțeam cum îmi clănțăne dințilicii în gură. „Dani, închide gura, că te muști!”, zicea tata, dar ce? Parcă puteam?

Chițăiam și hohoteam de râs, ca o nebună.

Pe tata curgeau apele șiroaie, îl vedeam cum gâfâie, avea tricoul ud, dar nu se oprea, era puternic și neînfricat. Oamenii care treceau pe lângă noi se opreau mirați. Unii ne zâmbeau. Alții ziceau că tata e diliu, își făceau semnul crucii, și strigau vorbe, pe care nu le înțelegeam (posibil înjurături).

Într-un târziu, a obosit. „Dani, fumez și eu o țigară.” Pitacii din cartier, murdari la guri de dude și cu picioarele pline de vânătăi și sânge închegat, ne-au ajuns: „Nenea, nenea, putem s-o tragem pe Dani cu sania?”

Tata i-a lăsat. M-au plimbat pe toate străzile, iar eu zbieram: „diiii, diii căluților!” Apoi, m-am gândit să le-o dau și lor. Erau mici ca și mine, unii dintre ei, și așa de murdari și de amărâți, că mi s-a făcut milă de ei.

M-au lăsat în fața blocului. „Ne dăm cu ea, și ți-o aducem…”, au zis.

Tata a plecat sus, așa că, m-am așezat pe bordură și am așteptat. Cinci minute. Zece. Treizeci. „Daaaniii, m-a strigat mama de la fereastră. Unde ți-e săniuța?”

„Le-am dat-o și lor puțin, am cârâit cu inima ruptă”, pentru că o presimțire rea mă inunda ca o apă.

Tot așteptând așa, a apărut o fetiță mai mare, care locuia cu noi în bloc, și mi-a spus: „Vezi că ăia ți-au furat sania.”

Mi s-a oprit respirația. Fusesem păcălită. M-am trântit pe iarba din grădină, și am început să dau din mâini și din picioare, ca un gândăcel care a căzut pe spate, și nu se mai poate întoarce. Urlam ca jupuită de vie: „Săniuțaaaa meaaaaaaa!”

Au ieșit multe capete la ferestre, plus al mamei, de la etajul patru. A coborât și tata, dar plângeam în așa hal, că nu mai auzeam nimic, nimic… M-a luat în brațe și m-a dus în casă, unde m-am zbuciumat până am adormit. El s-a dus să investigheze, dar n-a aflat decât că săniuța mea a fost luată de niște indivizi, cam marocani, așa, la fizionomii, și… Unde să-i găsească? A lăsat-o baltă.

Ca să mă împace, mi-a cumpărat trei înghețate diferite și două prăjituri cu frișcă. Când m-am trezit, butoi de supărare, m-a pupat și mi-a zis: „Lasă, că-ți iau alta, mai frumoasă, și cu roți!”

L-am crezut, și necazul ca plumbul, mi-a trecut. M-am uitat un pic în ochii lui, și am văzut soarele cum îmi zâmbea numai mie.

Dana Fodor Mateescu – 14 ianuarie 2021

foto: preluare internet