Octombrie ud, pe undeva, la un capăt pustiu de Bucureşti. 2001. Un loc rupt de civilizaţie, în coasta Lacului Morii, în apropierea cartierului Giuleşti-Sârbi. Blocul de două etaje, cu pereţii roşi de mucegai, fără uşi, fără ferestre, adăposteşte mai multe familii de nevoiaşi, în marea lor majoritate fără speranță, dar aprigi.

Printre gunoaie, fecale şi cadavre de animale, într-o lume de coşmar, trăiesc copii care abia învaţă să vorbească. Primele lor cuvinte nu sunt mamă şi nici tată, ci: „dă, bă, şi mie niște bani!”

Dimineaţa, bărbaţii (care nu sunt prin pârnăi) se cărăbănesc „la muncă”. Unii spală maşini, adună lemne pentru foc sau ajută la căratul mărfurilor prin pieţe. N-au încotro. Nevestele îşi iau puradeii de-o aripă şi pornesc la cerşeală pe la biserici şi prin tramvaiul 41.

Zona lor e guvernată de alte legi decât cele obişnuite. Cu greu poţi intra aici. Dulăii flocoşi sar, cât ai zice peşte. Dacă vrei să faci poze, eşti înconjurat. Vecinii, locuitori ai caselor din carterul Giuleşti-Sârbi, se plâng mereu din cauza furturilor, a mizeriei şi a scandalurilor care au loc aproape zilnic „la ţigani”, cum e denumită zona. Tanti Jana stă la câteva străzi de malul lacului. Bătrâna spune că puradeii sar mereu gardul la ea în curte şi îi fură ouăle. „Maică, toată săptămâna trecută am stat la pândă la coteţe, plânge băbuţa. Da’ n-am prins nici unu’! Azi-dimineaţă, pă la şapte, aud zgomot. Când mă uit pă geam, trei ţigănuşi, dă fro 6-7 ani, sărea gardu’. Îmi furase ouli… Am ieşit după ei: oţii, oţii! Unu’ s-a întors, aşa cu capu’, şi mi-a zis: haidi bre, mamaie, că suntem şi noi amărâţi! Nu mai zbiera ca tâmpita! Nu ț-e milă dă noi? Am o soră dă trei luni, moare dă foame!”

Bătrânei i-a amorţit limba-n gură. I-a fost și frică și milă. Odată i s-a înmuiat inima. Și nu le-a mai zis nimic. I-a rugat, totuși, să-i lase și ei, măcar un oușor. Puradeii, galanți, i-au lăsat două.

Şi ploaia câinoasă continuă. Și Lacul Morii plânge și el, parcă invers, în sus. Afară e întunecat. Copiii ajung la ei în ghetou şi pun ouăle ciordite de la babă pe o masă şchioapă şi plină de coji uscate de pâine. Apoi, într-o tingire ruginită le sparg pe rând. Nu ştiu de unde au mătrăşit o sticlă cu ulei, plină pe jumătate. Toarnă. Sfârâie. Mirosul dulceag invadează gunoaiele. De nicăieri, apar alți pitici desculţi, câini cât noptierele, pisici scheletice şi miorlăitore. Ţi se rupe sufletul, oricât de scârbos ai fi. Un ţâşi-bâşti de vreo trei ani, plin de muci verzi la bot, ţopăie disperat în jurul mesei. Picioruşele, ca nişte jucării murdare, se încleiază în noroiul împuţit. Nu simte. El vrea „papa”. I se dă, dar nu-i ajunge. De ciudă, se trânteşte cu curu’-n mâzgă şi urlă mai abitir. Cei mari se supără: „Iar e flămând Gică! Așa face mereu! Cum ne vede că halim ceva, urlă că vrea și el. Hoooo! Mai dă-te dracu’ dă anormal, taci dân gură, că ne inervezi!” Până nu primeşte un şut în ceafă, micuțul recalcitrant nu tace. Știe doar de bătaie.

Dacă vii cu un litru de votcă, patru pâini şi un kil de dropsuri pentru puradei, locuitorii zonei îţi devin cei mai buni prieteni. Sunt „frăţiori” şi „surioare” cu tine, şi-ţi povestesc ce vrei și ce nu vrei. Mai ales ce nu vrei!

Un băieţel de vreo patru anişori se joaca lângă o maşină de spălat Albalux, veche. Zice că îl cheamă Superman şi locuieşte cu maică-sa, Sofica, şi cu patru fraţi, într-o cămăruţă. Dorm toţi pe jos şi se învelesc cu o plapumă ciuruită.

De obicei, femeile gătesc la foc. Adună vreascuri, aruncă niţică benzină şi gata. De unde fac rost? Eee, au ele un „șmen”, dar nu vor să-l zică. Și nici nu insistăm prea tare. Astăzi, pentru că mai trebuie să şi cerşescă, mama lui Superman s-a dus până la fratele ei. Ăsta stă într-un canal de la Grozăveşti, „confort unu”, că are căldură. „Acolo jos, în canal, e ţevi ferbinţi, şi e tare bine iarna. Îl mai las pă Superman la el cân’ am io treabă, ce să fac?” Bărbatul Soficăi a murit acum trei ani. A dat o maşină peste el, când era mangă. Dar nu de asta e supărată, ci pentru că n-are de lucru. Spune că n-o angajează nimeni pentru că e ţigancă. „Am fost şi la spaţii verzi, să mor dacă te minţăsc! Mi-a zis unu’ d-acolo să-i dau lui un milion dă lei păntru angajare. Păi, dă unde să-i dau io atâţia bani, că n-am ce pune pă masă?! Mai iau dă mâncare păntru copii, dă la cimitir, dă la pomeni, că al’fel…am muri dă foame” se plânge mă-sa lu’ Superman, în timp ce trage lacomă dintr-o mahorcă udă.

Ziua, în bloc rămân doar copiii mici-mici şi câteva babe, amare-n gură, puse pe blesteme, din te miri ce şi rele ca un ulcer duodenal. Nu le intră nimeni în suflet. Inimile lor, să tai geamuri cu ele.

Aici nu există curent electric, iar apa e cărată cu găleata direct din Dâmboviţa. Iarna e un frig cumplit, dar amărâții fac focul în casă. E bine, dar fumul negru te ameţeşte mai tare ca aurolacul.

După-amiaza, încep să se adune. Obosiţi, flămânzi, nervoşi. Bărbaţii sunt murdari şi au priviri livide. Put toţi a motorină şi au albul ochilor galben-galben. Se uită ciudat la orice intrus şi se agită când aud sirena poliţiei. Fiecare piteşte ce a furat peste zi, cei care se ştiu căutaţi, fug disperaţi, afundându-se în ulicioare întortocheate. Apoi, totul revine la aceeaşi stare de plictiseală. Viitorul e sumbru. Totuşi, Duminica parcă îi mai îmblânzeşte Dumnezeu. Nu mai fură şi nu-şi mai bat muierile, chiar aşa, ca în alte zile. Le e frică. Între timp, copiii, vreo 15 la număr, că tot apar pe lume, – amor mare, de! – freacă o minge de cârpe şi zbiară. Când au chef, îşi mai rup gurile cu pumnul. Bărbaţii se răstesc la ei şi puradeii se potolesc. „Cuminţi”, învaţă tehnici de ciordeală din buzunare, de la unul mai răsărit, care, cică, ştie multe. Dup-aia, iar se iau la cafteală.

Suflă vântul tăios printre ciulinii uzi. Timpul trece greu în Giuleşti-Sârbi. În depărtare se aud clopote. Mai încolo, o ţigancă tânără plânge, ţinând între dinţi un chiştoc de ţigară. Freacă de zor, în apa rece, o jumătate de covor. Băieţelul ei desculţ și-n puța goală, n-are trei ani, dar o scuipă în obraz și o înjură. E supărat. Femeia se uită tristă la el. „Dă un` să-ți dau lapte, măăă, nebunule? Nu mai are mama…”

Unii dintre ei au buletine. Vechi, jerpelite, înzilizite de ulei, dar au. Sică, ar vrea să se ducă la vot, că a auzit de la nişte muncitori „dă la șanțuri” că se primeşte carne de porc pe gratis. Mită electorală. Ce are de votat cetățeanul Sică? „Păi votăm Co’stituţia cu legili dân ea, domniță, cum al’fel? Noi nu suntem rumâni? Da’ ce mama dracului suntem!? Am bolentin dă București. Mă duc în sectoru` meu, la Plumbuita. Aoloșa m-am născut.”

Omul pleacă încrezător, bineînţeles după ce le promite tuturor că va aduce o bucată de carne. Cei rămaşi salivează pe bărbi. Se nasc invidii. O pirandă strigă zadarnic la bărbatul ei, mort de beat: „Ninule, Ninule, văzuşi, dacă n-ai bolentin, lua-te-ar moartea, băgam şi noi la maţ neşte cărniţă, da’ ce-ţi pasă ţie, blestematule?!”

Femeile locului, slabe şi tuşind tebecistic la intervale dese, se pregătesc de „cină”. Focurile trosnesc. Una aduce nişte căţei de usturoi, alta pâine, alta… nimic. Zona se colorează în portocaliu. Fiecare dintre ele speră că Sică, votantul, de, le va da măcar o fărâmă de carne. Dar ţi-ai găsit! Pe la 8 şi ceva seara, apare şi el, abia târându-se, de trotilat ce era. Fără carne, fără fâş, că avea unul verde, şi fără buletin. Femeile, împreună cu toţi puradeii hămesiţi şi băloşi, au tăbărât ca fiarele pe el. Jale mare. „Carnea, nenorocitule, ne-ai adus carnea?” Cetățeanul Sică primi liniştit pumnii în obraz, demn, fără să scoată un scâncet.

La urmă, după ce l-au buzunărit şi flegmat toţi, cu ură, votantul abăgat mâna la piept, a scos un pumn de dropsuri colorate şi a zis: „Ne-a minţit ăia cu Co’stituţia lor, mă! Ai dracu’! Nu mi-a dat nicio carne! Da’ v-am adus neşte bomboane, idioţilor, să vă-ndulciţi la limbă. Dă ce dracu’ m-aţi bătut? Hă?”

Dana Fodor – text publicat în revista Aspirina Săracului, 2003