„O plimbare prin cimitir este o lecţie de înţelepciune”, spunea Emil Cioran.

Bine, depinde de cimitir, zic eu. 

Sfârșit de an greu. Am fost pe la părinții și bunicii mei. Le-am pus o coroniță din brad și le-am aprins o candelă. Ce să zic? Ca să ajung acolo, trebuie să escaladez un cavou cu o înălțime de cel puțin 50 de cm., cavou dublu, din marmură albă, o frumusețe, dar pus în mijlocul drumului. Altă cale de acces spre mormântul părinților mei nu există. Nici măcar o bordurică, o cărămiduță, un vis sau un gând. Nimic. Înainte de construcția măreței opere tombale, mă mai strecuram pe o palmă de ciment, mai săream, mai fentam, mai negociam, dar acum nu. N-am pe unde. Doar dacă pun piciorul pe cavoul de frișcă, și nu pot. Mi-e milă, mi-e rușine, e păcat. Cum să mă sui cu pantofii pe marmura omului? Totuși, e un mort acolo, sau mai mulți.

Cu greu sar peste un colț, îl ating doar cu palmele. Eu reușesc, sunt o fire sportivă, dar un bătrân care vine să-i aprindă o lumânare soției? Rudelor? Cineva care vrea să ajungă la mormintele din dreapta mea?

De fiecare dată când am fost la cimitir, cavoul alb avea mereu urme de pantofi, de noroi, semn că alții n-au fost atât de mobili la articulații ca subsemnata. L-am șters cu o hârtie, de teamă, ca nu care cumva să creadă proprietarii că eu sunt cea care le-a murdărit marmura.

Locul cu iarbă, din baza fotografiei este un MORMÂNT. Ca să înțelegeți…

Poate că mai sunt situații de genul ăsta în București sau în țară, nu știu. Am colindat, în meseria mea de jurnalist, zeci de cimitire, și nu am mai întâlnit asemenea împărțire a locurilor de veci, claie peste grămadă, la nimereală, fără o logică, fără respect.

Toți cei care avem mormintele în zonă suntem nevoiți ori să ne târâm pe burtă, peste cavoul cel alb ca o mireasă, ca să ajungem la locurile de veci, ori să facem sărituri cu prăjina sau să ne ridicăm o pasarelă…

Mă întreb, în caz că unul dintre cei care dețin un loc de veci în dreapta cavoului alb are o înmormântare, ce face? Cum cară, groparii, coșciugul peste mândrețea construită recent?

Sunt întrebări de bun simț și extrem de simple. Cei care deținem locuri de veci în acest cimitir plătim impozite la Parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel -Herăstrău, dar se pare că nu toți avem aceleași drepturi. Obligații, da.

În cimitirul acesta locuiesc și groparii, cu soțiile. De ani de zile. E legal? Nu e? Cine poate ști? E normal să trăiască cineva printre morminte? Mister total.

Locuința din cimitir

De fiecare dată când mă duc la ai mei, vine miros de tocană sau de grătar (fac un grătar, mamă, mamă), iar candelăreasa mai iese, pe aleea dintre cruci, să mai scuture un covor, o plapumă, ca omul la casa lui. N-am nimic cu ei, dar viii cu viii și morții cu morții, parcă așa era, nu?

Sinceră să fiu, dacă aș putea, i-aș scoate pe ai mei de acolo, i-aș planta într-un ghiveci, alături de palmierul meu de acasă, și aș încheia, definitiv, bâlciul cu acest cimitir. De fapt, mă mai gândesc. Sunt așa de revoltată, că nici o secundă nu i-aș mai lăsa acolo.

În aceeași zi, am fost și la cimitirul Sfânta Vineri, la părinții soțului meu. Curat. Aerisit. Alei pe care poți ajunge civilizat și la cel mai înghesuit și modest mormânțel. Altă lume. Și tot sectorul 1. Tot București. Același an. Bravo lor! Adică de ce la Sfânta Vineri se poate și la Herăstrău nu?

Am plecat acasă scârbită și mi-am adus aminte de expresia aia pe care-am auzit-o într-o joi la nea Toni Potârlă, fost milițian, pensionat pe caz de boală: „omu` împute locu` ”. Un filosof și el, în felul lui, nea Toni…

Dana Fodor Mateescu

Foto: DFM.

02.01.2021