Mă rog, unul dintre ei… 🙂 Text inspirat dintr-un caz real.

În comuna Corni, din judeţul Botoşani, s-a născut unul dintre finii lui Nicolae Ceauşescu, copil pe care dictatorul l-a botezat, prin intermediari, cu un an înainte de revoluţie.

În 1988, pe 14 iulie, când francezii aniversau Căderea Bastiliei – zi cu adânci semnificaţii revoluţionare- în familia Silviei şi a lui Mircea Olariu venea pe lume Ilie, cel de-al nouălea copil.

Sărăcia, care cuprinsese întreaga Românie pe timpul dictaturii, îi adusese la disperare şi pe aceşti moldoveni sărmani, nevoiţi să trăiască, de pe o zi pe alta, din hrana cumpărată, de multe ori, pe cartelă. Bucuria naşterii a fost umbrită de faptul că nici măcar un naş mai de soi nu puteau pune bietului urmaş. Nu prea se încumeta nimeni să fie nașul lui, mai ales că trebuia să și cheltuiască ceva.

Dar pentru că toată propaganda comunistă ni-l înfăţişa pe Ceauşescu drept un fiu de nădejde, venit din popor şi devenit ulterior „tată al întregii naţiuni”, au fost şi oameni care au luat de bune cuvintele înflăcărate auzite zilnic la radio şi televizor. Silvica, mama bebelușului, mai întreprinzătoare, ca toate mamele, fu luminată, într-o dimineaţă, pe la 5, de-o idee straşnică. Cum s-a trezit, i-a şi împărtăşit-o bărbatului:

„Mă, barbațăli! Ce-ar hi să-l punim naş pi tovarăşu’ Nicolai Şeauşescu? Io să ştii că-i scriu o scrisoare la Comitetu’ Şentral.”

Speriat, soţul s-a frecat bine la ochi şi la urechi, gândind că Silvica lui visează ori aiurează. Văzând însă că femeia e serioasă, trează şi stăruitoare, s-a lăsat păgubaş și a plecat la lucru.

Zis şi făcut. Nevasta a căutat o bucată de hârtie, prin casă şi-un creion chimic, apoi s-a pus pe scris, înmuind, din când în când, vârful bont între buze. În buna educaţie ţărănească femeia a întocmit o epistolă înduioşătoare şi convingătoare, așa cum a știut ea mai bine, simţindu-l pe Nicolae Ceauşescu foarte aproape de sufletul ei.

A dus, apoi, scrisoarea la poştă, şi a aşteptat minunea, rugându-se la Dumnezeu să ajungă unde şi la cine trebuie.

Au trecut două luni şi, într-o zi, ce să vezi? Pe uliţele pline de clisă ale comunei Corni au apărut două Dacii negre, suspect de lucioase. Din ele au coborât câţiva lideri comuniști ai judeţului, importanți și țepeni.

Babele au rămas cu gurile uscate, căscate a mirare: „Tii, da șe sî hii aiasta, bre?”

Copiii au început să zbiere, bătând din palme și aruncându-și căciulile-n sus: „A venit Tovarăşu’, a venit tovarăşu’…”

Un secretar al Comitetului Judeţean al PCR a tuşit puţin, şi-a dres vocea, cravata, apoi a grăit, emoţionat, un mesaj vibrant, ţinându-se de gardul ușor paradit al familiei Olariu.

„Dragă tovarăşă, Silvia! Tovarăşul Secretar General a primit scrisoare dvs, a citit-o, şi acceptat-o. Ca urmare, a hotărât să-şi manifeste grija faţă de copilul numit Iliuţă, aşa cum numai un luptător comunist şi un preşedinte de ţară o poate face.”

Silvica, biata, să leşine când a auzit. Tocmai spăla nişte ţoale în curte, la cișmea, şi era toată plină de clăbuci, când a dat mâna cu mai marii Comitetului Judeţean, care au înconjurat-o cu adânc respect.

La sfârşit, femeia şi-a venit în fire. A doua zi, era convocată la Botoşani împreună cu familia ei formată din 11 suflete, în faţa Palatului Administrativ, care azi e sediul Prefecturii şi Consiliului Judeţean.

Când au ajuns acolo, membrii familiei Olariu au fost conduşi de tovarăşi la magazinul Universal, pe vremea aceea, cel mai aprovizionat şi mai mare din judeţ, apoi i-au invitat să-şi aleagă din raioane ce le pofteşte inima: rochiţe, pantalonaşi, pantofi, chiloţi. Şi ăsta a fost „botezul”.

Iliuţă a auzit de la părinţii lui şi de la fraţi cum s-au petrecut lucrurile: „Ai mei s-au repezit şi au luat tot ce-au putut. Au primit şi ulei, pâine, carne, făină, zahăr, cârnaţi. Primul secretar al judeţului i-a spus mamei că, dacă vrea să mă boteze la biserică, să o facă, dar discret, să nu afle toată lumea. Părinţii mei erau bine văzuţi în comună şi toată lumea ne respecta. Păi, nu eu eram, eu, finul preşedintelui României?”

După minunata întâmplare, nimeni nu s-a mai interesat de finul lui Ceauşescu, iar Marele Ctitor nu a călcat niciodată în prăfuita comună Corni. Dar imediat cum Silvica cerea ajutor financiar sau alimentar, tovarăşii de la judeţ executau „ordinul”.

După revoluţie, tatăl lui Iliuţă a ajuns consilier comunal şi, la alegeri, a fost în comisia electorală. Dar peste câţiva ani bărbatul s-a îmbolnăvit grav de arterită şi diabet. A murit la scurt timp, lăsându-şi familia fără ajutor.

„Am plâns rău de tot, a mărturisit Iliuţă. Eram mai mic atunci, dar nu m-am lăsat de şcoală, am făcut 10 clase şi o ajutam pe mămuca, dacă nu mă duceam la ore. Acum sunt singurel. Fraţii mei au plecat la muncă prin ţară sau peste hotare. Apoi, când a devenit domnu’ Iliescu preşedintele ţării mă gândeam la el cu drag, ca la tovarăşu’ Ceauşescu, naşu’ meu dintâi. Mi-ar fi plăcut să fie acum dânsu’ nănăşelu’ meu, poate primeam nişte tricouri, o pereche de blugi, că-s tânăr şi vreau să fiu la modă. Dar n-am vorbit cu el…”

Și, de atunci, n-am mai auzit nimic despre Iliuță, finul lui Nicolae Ceaușescu…

Dana Fodor Mateescu – 2001

Foto simbol: Andrei Mateescu, la botez.