Avea și comunismul cenușiu petișoare de lumină, mai răruțe, mai micuțe și timide la vedere. Era ca o mireasă medievală în noaptea nunții.
Culturalizare, dar nu prin mass-media, draga de ea, era mai mult moartă decât vie, nu era decât un madrigal de ode aduse lui Pingelica si Savantei. Fiecare făbricuță, uzinuță, atelier, frizerie sau chioșc de covrigi avea un responsabil cultural: omul cu bilete.
El era cel mai iubit și respectat, când îl vedeai că vine cu snopul de liste la spectacole.
Îl așteptam și eu, cu urechea pâlnie și ochii girofar. Alergam cu limba scoasă de-un cot, să îl caut, din etaj in etaj, birou cu birou.
Îi mai dădeam câte un BT (țigări bulgărești) sau un Lux roz, (săpun), pentru consoartă, ca să mă bucur, și eu, de un locușor cald în listele lui.
Dacă piesa dorită era mai sofisticată, nu vedeai bilete, decât dacă mai luai un rând la altă piesă, mai puțin solicitată, dar ce conta? O cură de teatru era binevenită.
Chiar dacă eram purtători de blugi de contrabandă și de adidași de la Pionierul (fie-i țărana ușoară!), la teatru mergeai îmbrăcat ca la nuntă.
Așezând biletele fierbinți în gentuța-plic, în costum cărămiziu, „întocată”, coafată, rujată și ojată, mi-am luat bărbățelul de mână (pantaloni la dungă, de te tăiai în dânsa, pantofiori- luciul oglindă, cravată, iar portofelul așezat cumințel în buzunarul interior al sacoului la doua rânduri) și am pornit către teatru.
Trebuia să pleci o țâră mai devreme, fiindcă transportul comunist era cam zgubilitic și riscai să rămâi cu buzele umflate și ochii în gol… la ceva care nu vine.
La teatru, până „gongăia” a treia oară, mai priveai la rochița blondei din față, la pantofiorii Leonard ai vecinei, mai răsfoiai programul, să te familiarizezi cu piesa…
Din păcate, spre rușinea mea, nu îmi aduc aminte ce piesă se juca atunci, la început de primăvară, Teatru Bulandra, an de grație 1987, Epoca de Aur… Am uitat.
În pauză, dădeam iama la buflet, în speranța pescuirii unui sandviș cu salam de Sibiu, cașcaval sau a unei sticle de Pepsi-Cola.
Țeapă! Nu aveau decât sandvișuri cu șuncă de Praga, bune și ele, dar vânzătorul ne-a comunicat, cu glas voalat:
-Avem conserve chinezești. Nu pastă, ci carne în suc propriu, dăm câte trei de persoană…
Îmi venea să fac roata sau să mă dau de-a tumba, de fericire. Papilele gustative fremătau. Era un noroc chior să găsești așa ceva pe vremea aia! Și unde? La teatru!

Am trecut la coadă, rapid, lângă soțul meu.
Domnul din spatele meu mi-a șoptit:
-Doamnă, eu nu am nevoie de conserve, sunt vegetarian, vi le ofer, dacă vă sunt de folos.
Îmi venea să îl pup pe ambii obraji, ca pe un cuscru sau cumătru. Îmi venea să-i sărut mâna, ca unui naș.
Am cumpărat noi conservele, apoi ne-am așezat ca să savurăm sandvișurile. Eu mă uitam la soț, soțul la mine, și amândoi la piramida de conserve rânduită frumos pe masă. Nouă bucăți barosane.
„Ce facem cu dânsele, cum le transportăm?”, l-am întrebat pe soț.
Dar am găsit rapid și soluția: în gentuța mea plic ar fi încăput una, în buzunar, la sacou, două…. Însă nu mai aveam unde să le îndesăm. Erau prea multe. Baaang! Baaang!
Bătuse al doilea gong, lumea se retrăgea în sala de spectacol, pauza se terminase, lumina începuse să pâlpâie. Ce ne facem?
Deodată, mi-a sărit în ochi un poster uriaș cu Marin Moraru în „Trei frați venețieni… Ei, Nea Marinică, tu ne salvezi!

Asigurându-mă că nu mă vedea nici musca, am mers binișor la afiș și l-am desprins din perete. Apoi, cu un talent de vrăjitoare, l-am transformat într-un cornet uriaș.
Una câte una, am mutat conservele în adâncul cornetului.
Din sală se auzeau râsete…

Cornetul părea un pruncușor proaspăt înfășat.

Oftând adânc, am părăsit teatrul, sacrificând setea de cultură în favoarea conservelor cu carne la care atâta am poftit. Am plecat ușurel, dar repejor, pe cel mai scurt drum, nu de altceva, dar într-o oră se întrerupea lumina, iar noi, în graba mare de a ajunge la teatru, uitaserăm să ne luăm lanterna.

Autor: Liliana Simion

13.11.2020/foto preluare google