Mâncam prost. Nu prea aveam de ales. Cine a trăit în perioada anilor 80, după cutremurul din 77, știe despre ce vorbesc eu, aici. Bine, textul nu se referă la tovarășii care aveau de toate (se știu ei bine!), ci la oamenii obișnuiți, normali care rebegeau de frig pe la cozi imense, în miez de noapte, (iarna era „minunat”!), pentru un amărât de pui, deseori vânăt.

Îmi amintesc ce mâncam noi, o familie formată din patru persoane, care trăiau exclusiv din două salarii (cu rate, uneori, la diferite obiecte) de muncitori. Mama făcea piața adesea, pentru că lucra în trei ture la Gara de Nord și când ieșea, diminețile, se mai lipea de câte o coadă. Așa, obosită, după o noapte nedormită, stătea ore în șir pentru lapte, ouă, un pui belaliu și trist, sau o bucată de telemea, comestibilă (era și brânză atât de sărată, că ți se blocau rinichii, dacă mâncai o bucățică). Vară, pe arșiță, toamnă, iarnă cu ploi și vânturi. Îmbrâncită, smucită, lovită chiar, ieșea victorioasă din masa de paltoane bucureștene care se îmbulzeau după haleală. O vedeam cum intră în casă, îmbujorată, cu căciula ei rusească (of, nu le puteam suferi!) din blană de iepure, trăgând de traiste uriașe. „Dani, am găsit brânzică la țărani, la Matache….” Era fericită.

„Anuarele statistice ale regimului roșu spun că în agricultură au fost folosite în anul 1965 266.400 t de îngrășăminte chimice de către fermele de stat, dar după zece ani statul folosea alte 928.700 t. Cantitățile au fost sporite la 1.113.500 t la nivelul anului 1980 pentru atingerea unor producții agricole record la hectar. Folosirea substanțelor chimice în exces ducea în mod logic la otrăvirea pânzei freatice cu nitrați și nitriți cancerigeni, poluarea fiind în floare. 

Antidăunătorii, pesticidele de toate felurile, au fost livrate de industrie într-o cantitate de circa 30.000 t substanță activă în 1980. Dacă datele oferite sunt reale, otrăvurile folosite în agricultură au ajuns în 1984 la aproape 50.000 t substanță activă. Mâncarea pentru populație avea origini nesănătoase și nici în timpul preparării produselor pentru români nu existau scrupule. 

Tot ce era bun pleca la export și localnicii se mulțumeau cu ce apucau. Străinii refuzau de multe ori produsele românești din cauza contaminării chimice. Industria oferea substanțe pe bază de mercur și arsen foarte toxice și care sunt interzise astăzi după norme europene. Substanțele de tipul atrazinelor erau folosite pentru erbicidarea culturilor de porumb pentru că plivitul chimic era mult mai ieftin în raport cu cel mecanic, dar exista riscul să afecteze ireversibil mediu. Omul nu scăpa de efectele ascunse ale otrăvii, cancerigenă într-un grad înalt, și au apărut studii pe baza documentelor de arhivă despre faptul că alimentele românești au fost respinse de către străini din cauza conținutului de chimicale peste normele admise. Este mai mult ca sigur că au fost bune pentru autohtoni.” – sursa Historia

Părinții mei cumpărau orice: slănină – „tablă” (o topeau), oase de vită sau porc, cu un fir de carne pe ele (făcea mama o ciorbăăăă!) sau pui de găină congelați și rahitici. Se numeau „Frații Petreuș”. Mai luau copite de porc, „adidași” și coaste „țambal”.

Dintr-un pui, mama gătea și supă și o tocăniță, (ori un pilaf, ostropel sau ciulama). Tăițeii îi făcea singură. Mirosea în casă a familie și a bogăție. Dar destul de rar. O dată la două săptămâni. În rest? Vegetarieni eram.

Dimineața mâncam unt (dacă aveam!, dacă nu, margarină ungurească), cu ceai din plante (cumpăra mama din piața sau strângea din natură). Salam, rar. Oricum era numai zgârciuri și puțea a usturoi, de leșinai. Dulceață de gutui sau gem de prune. Cafea? Nechezol. Adică o chestie stranie, obținută din puțină cafea naturală (eu cred că mai deloc) și furaje. O beam mai toți, căci nu aveam altceva… Rareori găseai ness sau cafea naturală.

Denumirea de nechezol reflectă umorul popular întrucât cafeaua cu înlocuitori conținea doar 20% cafea și restul de 80% înlocuitori, cele mai cunoscute fiind năutul și ovăzul- folosit și ca furaj pentru cabaline. Nechezol, derivat din verbul a necheza, reflectă ironic starea celui obligat să consume ceea ce el percepe ca furaje pentru cai, iar sufixul -ol (folosit, de regulă, pentru a forma numele unor compuși chimici) dă o tentă pseudoștiințifică denumirii ironice, fiind o aluzie directă la Elena Ceaușescu, „savanta de renume mondial”, soția dictatorului Nicolae Ceaușescu-(sursa wikipedia).

La prânz (asta în caz că eram acasă, dar, de obicei fiecare mișuna pe unde avea treabă: școli și servicii) mâncam supă și tocană (nici acum n-o suport!). cu o idee de cărniță, și murături.

Mai făcea mama mâncare de prune sau de gutui. Aici mă pierdea definitiv, pentru că nu-mi plăceau.

Alt fel de mâncare, foarte des întâlnit la noi, și de care-mi venea să fug urlând și mâncând pământul, era fasolea: ciorbă, iahnie, bătută, cu usturoi, cu ceapă și bulion, etc. Ne bășeam apocaliptic, (cu excepția mamei, n-am înțeles niciodată cum reușea performanța!) ca niște adevărați români, e drept, în ritmuri și sunete diferite, în funcție de durerea provocată de admirabila păsulă. Ne pârțâiam încet, subțire, elaborat, elegant, timid, electric sau obraznic, pe toate vocile: sopran, alto, tenor, bas-bariton ori bas-pedală. Râdeam cu frate-miu, până leșinam, ca niște nesimțiți, pentru că-mi venise excepționala idee să ne înregistrăm pe o casetă audio, peste cântecele populare ale mamei, interpretate cu profesionalism de vedete la modă. Ăla zicea: lailailaaaa, trailailaa, și noi peste: „pârț, țiuuuuuu, puuf!”

„Ma-maaa, nu mai vreau fasoleee!, o rugam sinceră, cu lacrimi în ochi! Îmi face răăău!”

Mama? Nici să n-audă! „Da? Dar să vă bășiți peste muzica mea puteți, ai? Nu vă place? Nu mâncați!” Și începea cu veșnica ei teorie: „Ăhăăă, să fi avut eu, când eram ca tine, fasolea asta! Mă săturasem de colărezi și mămăligă acră…”

După ce că era frig în casă, de paralizam, mama aerisea, așa cum știa ea mai eficient, iar pârțurile, reunite într-un ansamblu, dispăreau cuminți în eter.

Seara mâncam cartofi prăjiți, cârnați (când găseau), macaroane (uneori doar cu sare și ulei) sau creveți. Ăștia erau peste tot.

O dată pe lună, mama făcea plăcintă dobrogeană cu brânză, și sărățele cu mac sau chimen. Uuuuu, ce mă bucuram!

De sărbători, de Paști sau Crăciun, ea știa cum reușea să aducă acasă câte un kil sau două de carne de porc (cu multă slană), o mână de ouă proaspete, puțină telemea de văcuță (îmi plăceau sămătișa și telemeaua un pic sărată, moale și proaspătă), un kilogram de lămâi (pe care le țineam luni de zile în frigider) și un borcănel cu măsline (erau amare, râncede și unele fleșcăite.) Gătea și sarmale, și friptură și ciorbă de potroace.

Dacă reușea să aducă pe la mijlocul lui noiembrie un kil de portocale, mandarine sau banane, eram fericiți. Fructele le ascundea de noi în dulapul cu haine sau în cămară: „Să aveți de Crăciun!” Dar eu cu frate-miu dădeam iama-n ele și…le devoram înainte de Sfântul Nicolae.

Slănina o topea și o păstra în borcane. Cu ea făcea mâncare, în loc de ulei. Cartofii prăjiți, tot în untură erau cei mai buni, cu o condiție: să fie calzi. Aveam prieteni care mâncau untură pe pâine, cu zahăr. Mie nu-mi plăcea așa ceva, mi se punea un gol în stomac, când auzeam, darămite să și mănânc, dar ei „balotau” cu poftă toate minunile, chiar și muștar gol, întins pe pâine.

Ce mai punea românul pe masă? Pește. Se găsea. „Nicio masă fără pește!” Scria peste tot în București, erau reclame. Chiar îmi plăcea peștele. Mama păstra și icrele. Aveam mai mereu.

Fructe? Găseam la piață. Mere, pere, prune, struguri, nuci. Nu erau așa „evoluate” și „tunate” cu chimicale, ca acum, și erau gustoase și sănătoase. Bucurii.

Cum eu nu prea trăiam pentru mâncare, mă săturam repede, cu puțin, și nu mă interesa ce avem pe masă. Dacă era, bine. Dacă nu, răbdam. Așa sunt și acum.

Mărturii din comunism:

„Uleiul și zahărul au dispărut brusc din magazine. Când apăreau, cozile erau interminabile. Ca de obicei, ni se spunea, prin intermediul canalelor media, că suntem victimele speculanților care cumpără tot de la piață și vând la negru. Emisiunile de televiziune Reflector îi arătau pe hârciogii care strâng provizii de alimente și, chipurile, dezorganizau economia națională. Naivii chiar credeau. Unii mai cred și acum. Raționalizarea fixa o cantitate lunară de ulei și de zahăr. Un kg. de ulei și 1 kg de zahăr pentru fiecare membru al familiei. Eram arondați unor magazine, singurele care vindeau rația. (…) Între vecini sau prieteni se făceau trocuri. Ulei contra zahăr.” Și invers.

„Prin 1985, dacă voiai mai mult ulei (și aveai timp să stai la cozi) puteai să mergi la alte cozi, unde se vindea la liber. (…) Se mai dădeau la rație zahăr, făină, ouă.” M.C.

Șunca presată se făcea din petrol

„S-au introdus cartele, liste (un fel de dosar de familie, la Alimentara) și erau în raport cu numărul de membri. Asta însemna că fiecare avea dreptul la un pachet de unt pe lună, 30 de ouă, un litru de ulei, un kg. de zahăr. Coada se făcea în spate la Alimentara. Carne se băga foarte rar. Stăteai zile întregi și nu apucai. Doar la 1 Mai, la 23 August sau de Anul Nou se aduceau cantități mai mari. Mezeluri puteai să cumperi, dar nu în cantități mari. Erau din soia, care era sănătoasă, nu cu chimicale și coloranți, ca acum. Șunca presată se făcea din petrol. Se prelucra petrolul în niște cazane la Grivița și așa se făcea șunca presată sintetică, care era ambalată într-un celofan. Cu timpul, au început să bage și grăsime în ea, ca să semene mai bine cu carnea adevărată. ” (M.V.)

„Mezelurile se dădeau cu porția, 200 gr. de persoană. În provincie nu existau mezeluri, ei mâncau pește, cel puțin cei din Pitești. Veneau și ei la oraș să cumpere, dar nu le dădeau. (M.V.) A doua zi, după ce s-a dat dispoziția ca unele alimente să se vândă doar persoanelor cu buletin de București, am văzut în Piața Amzei o bătrână care nu vindea brânză decât celor cu buletin de provincie….”

„Te sculai la două noaptea și așteptai pe scăunelele, pe care ți le aduceai de acasă, ca să deschidă Alimentara (sau la magazinul de carne). Dacă nu apucai, veneai și în ziua următoare. Mituiai măcelarul, îi dădeai ciubuc, ca să îți dea o jumătate de kilogram în plus. Dacă stăteai la coadă la unt, nu puteai lua mai mult de un pachet. Și cu uleiul era la fel, dar, uneori, (depinde de vânzător) dacă cereai un litru în plus, îți dădea, chiar dacă era peste rație. Dar eu mă întreb, de unde îți dădea? Dacă era pe rație, de unde avea să-ți dea în plus?” (M.V.)

„Cu cât erau mai mulți membri într-o familie, cu atât era mai convenabil, pentru că puteau să cumpere mai multe, primeau o rație mai mare. Totuși, dacă erau șase persoane, ele mâncau, nu se uitau la alimente. Însă, uneori oamenii făceau schimburi: dădeau făină pentru ulei sau zahăr.”

„Cu cât eram mai mulți, cu atât aveam mai multe kile de zahăr și mai mult ulei. Știu că în fața magazinului era alunecos mereu, pentru că oamenii scăpau sticlele și ele se spărgeau. Erau din sticlă, nu ca acum, din plastic. Mamei mele nu-i plăceau deloc sticlele astea, mai ales când trebuia să le spele, pentru că totul era cu sticlă la schimb.” (R.D.A.)

„… și carnea era pe rație. Aveam dreptul la u pachet de unt de persoană, un kg. de carne, cu stat la coadă cu tot (puteai să pierzi și o jumătate de zi). O dată pe lună. Aveai o zi aparte, pe Alimentare, și pe străzi. Te duceai cu buletinul – erai trecut pe tabel (aveau un caiet și te ștergeau după ce luai rația). Se găsea salam Torpedo- era băgat într-o bășică de porc: avea numai carne și bucăți de grăsime. Puțin afumat… era nemaipomenit! Și laptele era pe rație, dar dacă-l găseai, dacă-l apucai… (L.A.)

„Eram arondați la alimentara de la Dioda, altă dată ne arondaseră lângă Podul Grant. Când venea marfă mai ca lumea, trebuia să fii pe baricade. Veniseră odată pui. Eu trebuia să prind trenul, că plecam în delegație. Eram de ceva timp la coadă și mă tot uitam la ceas, și nu știam ce să fac. Dacă plecam, îmi părea rău de ceea ce aș fi putut să iau. Aduseseră numai bunătăți. Am ajuns în față și m-am blocat. Voiam și pulpe și ficăței, dar trebuia să aleg doar cât aveam rația. Până la urmă, era să pierd trenul, dar am avut noroc și am luat…” (G.C.)

Dana Fodor Mateescu

Sursă mărturii: „Mărturii orale, anii 80 și bucureștenii”- Editura Paideia, colecția Științe Sociale (MȚR)