Închid ochii și mă întorc în timp, în noiembrie 1982. București, cartierul Militari, strada Poarta-Albă numărul 1-3. Sunt îmbrăcată prost, cu pantaloni de trening rupți în genunchi, dar peticiți artistic de mama („doar n-o să-ți cumpăr alții, de fiecare dată când cazi tu, ca proasta!”), un pulover croșetat tot de ea, și în picioare am bașcheți chinezești, oribili. Mi-au înghețat picioarele, (talpa dreaptă e găurită) dar suport. Cade frigul, se lasă seara și oamenii, rebegiți de la serviciu, caută zgribuliți drumul spre case.

Copiii sunt încă afară, se joacă, și habar n-au de grijile părinților. Pe la șapte, însă, se întrerupe curentul electric. Prilej de chirăte și urlete. Zvârrrrr, zboară pietre și pantofi, râdem în hohote, ne hârjonim, înjurăm sublim, și fluierăm cântece de la cenaclul Flacăra. Ce ne pasă? Cerul e plin de stele, toate blocurile sunt negre, iar pe la ferestre pâlpâie lumânări, de parcă tot cartierul e un cimitir pe verticală. În aer miroase a lemn ars, a ceară topită și-a frig.

Pe la opt jumate ne strigă părinții de pe balcon, să venim la masă. Pe casa scărilor e întuneric, dar mergem orbecăind și zbierând, mai de frică, mai de veselie.

Cina? Cam la fel peste tot. Ori cartofi prăjiți cu mujdei (cine avea usturoi!), ori macaroane cu ulei și sare, ori creveți vietnamezi. Cu variațiuni.

Apa caldă nu vine de două săptămâni, dar nu e chiar așa de rău ca la lipsa luminii sau a mâncării. Cu toții încălzim apa în cazane mari, pe aragaz, la o flacără obosită. Unii vecini și-au montat o țeavă lungă din bucătărie până în dormitor și aprind și acolo focul. E pericol de explozie, dar lor nu le pasă. Măcar să crape încălziți!

Uneori, temele le fac la lumânare. Se vede bine ce scriu, numai că tremură lumina și e deranjant la ochi. Tata dă drumul unui apărățel de radio, cât palma, construit de el, piesă cu piesă. Ascultăm muzică patriotică și-mi vine să urlu ca lupii. Dar tot e bine și așa, decât nimic. „Nu vrei să ascultăm Europa Liberă?” îl întreb, iar el își aprinde un Carpați fără…și începe să cârâie selectorul de căutare.

Pe la zece mă culc. Curentul încă n-a venit. Sunt îmbrăcată cu o vestă din lână și ciorapi groși. La șapte mă scol. O mai aud pe mama cum îi zice lui tata să stingă flacăra aragazului, pentru că se oprește gazul peste noapte…

Cam așa arată o seară de-a mea, obișnuită, în plin comunism.

În anii 80, mai exact după cutremurul din 1977, oamenii au început să trăiască din ce în ce mai greu, din pricina economiilor de tot felul pe care Partidul Comunist Român ne forța să le facem. Când privesc acum filme sau fotografii de atunci, cu români îmbătrâniți înainte de vreme, urâți, îmbrăcați sărăcăcios, oameni triști, lehămisiți de tot, stând la cozi imense, în frig, ninsoare, ploaie sau zăpușeală, nu-mi vine să cred că am trăit asemenea timpuri. Totuși, le-am trăit! Și n-am uitat. Nu mă fac că uit, ca alții. Și n-am să spun niciodată că a fost bine. Pentru că nu a fost!

Deseori, când curentul electric se oprea, oamenii care se aflau în troleibuze sau tramvaie coborau și o luau pe jos spre case, înjurând în gând. Alții, cei care lucrau în schimbul doi, mergeau spre slujbă, tot pe jos. Nu aveau altă cale.

Mâncarea era proastă, carnea puțină, zahărul și uleiul se cumpărau doar pe cartelă, aveam o rație de un kilogram pentru fiecare membru al familiei, iar despre apă caldă se vorbea cu adânc respect. Românii învățau zilnic ce înseamnă umilința.

Din păcate, circulă destule legende conform cărora economia din perioada comunistă era extraordinar de înfloritoare, industria duduia din plin, ogoarele patriei scoteau pâinile gata din spic, boaba de porumb era cât boaba de strugure, blocurile de locuințe, erau maaari, curate, cu ferestre spre un soare mirobolanat, care și el avea carnetul de partid în dinți și semăna leit la mutră cu cel mai iubit fiu al țării: Nicolae Ceaușescu.

„Ne dădea case gratis și servici!” – este ideea obsesivă întâlnită în rândul oamenilor simpli, idee care s-a transmis, parcă, genetic și urmașilor. Există tineri născuți după 1990, care vorbesc cu o inconștientă seninătate despre „cât de bine și frumos era în Epoca de Aur”, iar pe Nicolae Ceaușescu îl văd ca pe un erou dacic luminos, un viteaz deosebit, care i-a făcut praf pe dușmanii imperialiști cotropitori. Ăia s-au țârcâit pe ei și au recunoscut în fața lumii întregi, a Universului, a Galaxiei, măreția Marelui Ctitor din Scornicești…

Și totuși… „Documentele oficiale ale regimului, cosmetizate cu grijă ca să dea bine în ochii poporului, spun cu totul altceva. Anuarul statistic pe anul 1982 are la paginile 248 şi 249 date interesante despre comerţul exterior al României pe anii 1948 – 1981. Se constată poate cu uimire că în cea mai mare perioadă a timpului balanţa comercială a fost deficitară. Au fost situaţii în care importurile au copleşit practic exporturile, ceea ce înseamnă că mărfurile trimise peste hotare nu aveau valoare adăugată mare şi erau importate masiv maşini industriale scumpe. Astfel, anul 1964 a fost marcat de un deficit de 1.009 milioane lei valută. Dacă anul 1976 a fost marcat de un mic excedent comercial, a urmat o perioadă catastrofală pentru economia socialistă. Anul 1978 a însemnat un deficit de 3.798 milioane lei valută. A urmat apoi o creştere la 5.325 milioane. Anul 1980 a însemnat o prăbuşire financiară şi, după calculele regimului de la Bucureşti, pasivul comercial ajungea la 8.043 milioane lei valută. Se impunea o cosmetizare a imaginii şi, pe 1981, au fost prezentate datele în lei şi a rezultat o micuţă creştere. Aceasta era nesemnificativă în ochii creditorilor străini şi au început să ceară rambursarea sumelor acordate.

Preşedintele Nicolae Ceauşescu a decis să achite datoria externă prin orice mijloace pentru a demonstra puterea sistemului comunist în domeniul economiei. A urmat celebra perioadă de economii şi de alimentaţie raţională cu cartele la principalele alimente, exact ca-n vreme de război. Cozile la pâine şi carne se lungeau de la an la an. Se ştie că se învăţa la lumânare sau felinar, chiar dacă satele aveau introdusă electricitatea. Oraşele erau cufundate în beznă. Benzina era dată cu raţia. Frigul din apartamente era legendar. Coreea de Nord ar fi astăzi un model viu despre cum arăta România în perioada naţional-comunismului. Au fost achitate 11 miliarde de dolari în valuta timpului, dar fabricile au rămas tot ineficiente prin proiectarea defectuoasă a întregului sistem centralizat şi planificat. A fost suficient şocul din 1989 pentru ca totul să se dărâme ca un castel din cărţi de joc, economia românească fiind intim legată de cea a Uniunii Sovietice.” (sursa Historia)

Mărturii din bezna-socialistă

Încercarea continuă și disperată de a economisi energia electrică și termică își avea rădăcina în două mari cauze: prima era legată de nevoia de a alimenta cu energie o întreagă industrie falimentară, care înghițea mereu, dar nu prea dădea, în schimb, produse vandabile, de calitate.

A doua cauza provenea din dorința de a exporta cât mai multă energie, ca să se obțină banii necesari pentru plata datoriilor externe. (făcute tot în perioada Epocii de Aur). Urmarea a fost sacrificarea confortului populației pentru o vreme. Dar asta s-a cam prelungit. Politica PCR era la ora aceea limitarea consumului de curent electric și de căldură în locuințele românilor.

Oamenii, descurcăreți cum îi știm, au găsit diferite soluții de înlocuire a luminii și căldurii de care statul român îi priva. Foloseau lămpi alimentate cu gaz lampant, radiatoare improvizate, dădeau drumul aragazului (când era gaz, că de multe ori se oprea și ăsta) astfel că, așa-zisa economie obținută prin lipsa de confort a populației nu ducea decât la un consum și mai mare de energie și la o ură profundă îndreptată către partidul comunist și către liderii lui.

Mulți au murit arși de vii, pentru că adormeau cu lumânările aprinse și luau foc.

„Am început să ne procurăm lămpi cu gaz, din provincie. Problema era că nu se prea găsea gaz lampant, decât la puține benzinării situate la periferie sau la țară, unde gazul se vindea pe ouă. În majoritatea cartierelor, curentul se întrerupea zilnic aproape, ore întregi, chiar și la nivel de 24 de ore. În special noaptea. Excepție făceau coloanele pe care se găseau clădiri ale unor spitale sau ale ambasadelor. Pe strada noastră, Grigore Alexandrescu, nu se lua curentul, pentru că aici era spitalul pentru copii.”

„Curentul se întrerupea foarte des, se lua pe cartiere, ca să se facă economie. Noaptea era beznă în oraș, așa-numita beznă-socialistă. Era lumină foarte puțină, și asta numai pe arterele centrale. Atunci când se opreau liftul și lumina pe scară (era groaznic când râmâneai închis în lift ore în șir, în frig), unde nu existau geamuri, pe scări era întuneric beznă. Locatarii lipeau lumânări aprinse pe ciment. Era sinistru. Blocul nostru nu era conectat la aceeași centrală cu blocurile din jur și atunci, când aveam lumină, ne uitam la blocurile celelalte și râdeam. Dar ne venea și nouă rândul. Știu că aveam lumânări în fiecare cameră. Mai târziu, tata a cumpărat o laternă și un felinar. Părinții stăteau cu lanterna, noi, copiii, cu felinarul. Uneori așa adormeam.”

„Puneam în funcțiune lapa de gaz de la mamaia. Mai aveam și niște lanterne, dar mie îmi plăcea lămpița, chiar dacă mirosea cam rău. Ne obișnuiserăm.”

„Lumina se întrerupea în fiecare zi, și ce era mai rău era că nu se știa niciodată programul acestor întreruperi. Se întrerupea dimineața, ziua, seara, noaptea. Mă speriam, dacă mă prindea în lift asta. Trebuia să stau câteva ore acolo, fără să vad, să aud nimic. Aveam senzația că sunt într-un mormânt, că am murit și m-au îngropat. Era ceva de groază! Mă panicam. Îmi venea să urlu. Apoi, când dădeau drumul la curent, liftul zvâcnea, și aveam senzația că voi cădea în gol. La blocurile de 10 etaje, cu scări oarbe, era imposibil să mergi pe întuneric. Nici nu știi la ce te puteai aștepta. Pe vremea aia, nu se închideau ușile blocului și oricine intra, chiar și hoții care te jefuiau sau omorau.”

„Mă obișnuisem ca, din când în când, de câte ori se oprea curentul electric, să ies din apartament, să mă apropii de lift și să strig: „e cineva rămas între etaje?” Oprirea curentului fiind imprevizibilă, nu știai niciodată când rămâi fără, iar în lift puteau fi copii sau bătrâni speriați, persoane claustrofobe, care ar fi putut face adevărate crize, chiar să moară…blocați, într-o beznă totală. Așa că, de îndată ce se lua curentul, ieșeam cu lanterna din casă și mergeam la lift, ca să salvez oamenii blocați, dacă erau. A servit rondul meu și al altora la ceva? Eu cred că da și asta îmi este de ajuns. (V.M.)

„În anii 80 ni se oprea lumina la bloc în fiecare seară, între orele 6 și 21. Se zicea că se făcea asta ca să aibă curent Uzina 23 August (Faur), să poată lucra muncitorii. Nu aveam ce face, nu aveam cui reclama. Se opreau liftul, lumina pe scară, în casă, frigiderul, televizorul (bine, nici nu aveam la ce să ne uităm!). Mai rău era iarna, când se întuneca devreme. Frig și disperare. Aveam lumânări și o lampă cu gaz, pregătite din timp. Serile de iarnă erau un calvar. Frig și întuneric. Copiii trebuiau să-și pregătească lecțiile în condiții medievale, la lumina lumânărilor și a opaițelor.”

”Veneam acasă seara, trudit de la fabrică. Mi-era greu să urc 10 etaje pe scări. Am luat liftul sperând să nu se întrerupă curentul electric. Dar nu am avut norocul ăsta. Vă imaginați ce calvar am trăit câteva ceasuri până m-a auzit cineva care m-a ajutat să ies?” (A.B.)

Tamara Renghea: „Să mă ierte Dumnezeu că spun asta, dar eu i-am urât cu toată ființa mea pe comuniști încă de pe la 6 ani (1962). Eram copil, dar am înțeles toate nedreptățile care ne-au fost făcute… alungarea din casa noastră din livadă mea de caiși și peri de pe pământurile noastre și surghiunirea într-un oraș necunoscut într-un apartament cât o cutie de chibrituri…. culminând cu moartea tatei la sfârșitul acelui an… A plecat dincolo supărat că ne lasă la voia întâmplării pe mine și pe mama… Apoi vizitele nesfârșite ale băieților cu ochi albaștri… până pe la 18 ani ai mei… Țin minte că în una dintre acele vizite, unul dintre ei m-a mângâiat pe cap și eu i-am dat peste mână… am primit o palmă peste față, pentru că am fost obraznică … urmată aproape imediat de o palmă a mamei mele peste obrazul lui și un „să nu îndrăznești să îmi mai atingi niciodată fiica”. De asemenea, de câte ori veneau smulgeau de pe perete tabloul Regelui Mihai și îl puneau cu fața în jos pe masă… probabil le era rușine de ce făceau (mă îndoiesc sincer de asta). La școală am avut profesori – oameni, dar din nefericire și profesori – neoameni (pentru care eu eram fiică de dușmani ai poporului). A fost greu… dar cred că din ambiție am reușit să trec prin viață cu fruntea sus. Și la fel ca noi au pățit mulți oameni. Ce e drept, unii mai slabi de înger s-au vândut și au făcut pact cu dușmanul… nu m-ar mira ca în unii dintre nostalgici să se regăsească unii dintre ei. Și ce este trist este că molima asta este dusă mai departe de copiii și nepoții vechilor comuniști și cei mai periculoși sunt cei aciuați într-un locșor călduț din vreun partid (în toate partidele și partidulețele existente, nu neapărat numai în PSD. Unul dintre acei securiști care ne făceau zile amare când dădeau buzna în casa noastră a fost mare în PNL, iar fiul lui este și acum. Mai cunosc niște nepoței și în USR… și câțiva PNȚ-isti. Ăștia și simpatizanții lor dispar mai greu ca râia…”

Dana Fodor Mateescu– 4 noiembrie 2020

Sursă mărturii: „Anii 80 și bucureștenii”- Editura Paideia

foto preluare internet