Închid ochii și mă întorc în timp, în noiembrie 1982. București, cartierul Militari, strada Poarta-Albă numărul 1-3. Sunt îmbrăcată prost, cu pantaloni de trening rupți în genunchi, dar peticiți artistic de mama („doar n-o să-ți cumpăr alții, de fiecare dată când cazi tu, ca proasta!”), un pulover croșetat tot de ea, și în picioare am bașcheți chinezești, oribili. Mi-au înghețat picioarele, (talpa dreaptă e găurită) dar suport. Cade frigul, se lasă seara și oamenii, rebegiți de la serviciu, caută zgribuliți drumul spre case.
Copiii sunt încă afară, se joacă, și habar n-au de grijile părinților. Pe la șapte, însă, se întrerupe curentul electric. Prilej de chirăte și urlete. Zvârrrrr, zboară pietre și pantofi, râdem în hohote, ne hârjonim, înjurăm sublim, și fluierăm cântece de la cenaclul Flacăra. Ce ne pasă? Cerul e plin de stele, toate blocurile sunt negre, iar pe la ferestre pâlpâie lumânări, de parcă tot cartierul e un cimitir pe verticală. În aer miroase a lemn ars, a ceară topită și-a frig.
Pe la opt jumate ne strigă părinții de pe balcon, să venim la masă. Pe casa scărilor e întuneric, dar mergem orbecăind și zbierând, mai de frică, mai de veselie.
Cina? Cam la fel peste tot. Ori cartofi prăjiți cu mujdei (cine avea usturoi!), ori macaroane cu ulei și sare, ori creveți vietnamezi. Cu variațiuni.
Apa caldă nu vine de două săptămâni, dar nu e chiar așa de rău ca la lipsa luminii sau a mâncării. Cu toții încălzim apa în cazane mari, pe aragaz, la o flacără obosită. Unii vecini și-au montat o țeavă lungă din bucătărie până în dormitor și aprind și acolo focul. E pericol de explozie, dar lor nu le pasă. Măcar să crape încălziți!
Uneori, temele le fac la lumânare. Se vede bine ce scriu, numai că tremură lumina și e deranjant la ochi. Tata dă drumul unui apărățel de radio, cât palma, construit de el, piesă cu piesă. Ascultăm muzică patriotică și-mi vine să urlu ca lupii. Dar tot e bine și așa, decât nimic. „Nu vrei să ascultăm Europa Liberă?” îl întreb, iar el își aprinde un Carpați fără…și începe să cârâie selectorul de căutare.
Pe la zece mă culc. Curentul încă n-a venit. Sunt îmbrăcată cu o vestă din lână și ciorapi groși. La șapte mă scol. O mai aud pe mama cum îi zice lui tata să stingă flacăra aragazului, pentru că se oprește gazul peste noapte…
Cam așa arată o seară de-a mea, obișnuită, în plin comunism.
În anii 80, mai exact după cutremurul din 1977, oamenii au început să trăiască din ce în ce mai greu, din pricina economiilor de tot felul pe care Partidul Comunist Român ne forța să le facem. Când privesc acum filme sau fotografii de atunci, cu români îmbătrâniți înainte de vreme, urâți, îmbrăcați sărăcăcios, oameni triști, lehămisiți de tot, stând la cozi imense, în frig, ninsoare, ploaie sau zăpușeală, nu-mi vine să cred că am trăit asemenea timpuri. Totuși, le-am trăit! Și n-am uitat. Nu mă fac că uit, ca alții. Și n-am să spun niciodată că a fost bine. Pentru că nu a fost!
Deseori, când curentul electric se oprea, oamenii care se aflau în troleibuze sau tramvaie coborau și o luau pe jos spre case, înjurând în gând. Alții, cei care lucrau în schimbul doi, mergeau spre slujbă, tot pe jos. Nu aveau altă cale.
Mâncarea era proastă, carnea puțină, zahărul și uleiul se cumpărau doar pe cartelă, aveam o rație de un kilogram pentru fiecare membru al familiei, iar despre apă caldă se vorbea cu adânc respect. Românii învățau zilnic ce înseamnă umilința.
Din păcate, circulă destule legende conform cărora economia din perioada comunistă era extraordinar de înfloritoare, industria duduia din plin, ogoarele patriei scoteau pâinile gata din spic, boaba de porumb era cât boaba de strugure, blocurile de locuințe, erau maaari, curate, cu ferestre spre un soare mirobolanat, care și el avea carnetul de partid în dinți și semăna leit la mutră cu cel mai iubit fiu al țării: Nicolae Ceaușescu.
„Ne dădea case gratis și servici!” – este ideea obsesivă întâlnită în rândul oamenilor simpli, idee care s-a transmis, parcă, genetic și urmașilor. Există tineri născuți după 1990, care vorbesc cu o inconștientă seninătate despre „cât de bine și frumos era în Epoca de Aur”, iar pe Nicolae Ceaușescu îl văd ca pe un erou dacic luminos, un viteaz deosebit, care i-a făcut praf pe dușmanii imperialiști cotropitori. Ăia s-au țârcâit pe ei și au recunoscut în fața lumii întregi, a Universului, a Galaxiei, măreția Marelui Ctitor din Scornicești…
Și totuși… „Documentele oficiale ale regimului, cosmetizate cu grijă ca să dea bine în ochii poporului, spun cu totul altceva. Anuarul statistic pe anul 1982 are la paginile 248 şi 249 date interesante despre comerţul exterior al României pe anii 1948 – 1981. Se constată poate cu uimire că în cea mai mare perioadă a timpului balanţa comercială a fost deficitară. Au fost situaţii în care importurile au copleşit practic exporturile, ceea ce înseamnă că mărfurile trimise peste hotare nu aveau valoare adăugată mare şi erau importate masiv maşini industriale scumpe. Astfel, anul 1964 a fost marcat de un deficit de 1.009 milioane lei valută. Dacă anul 1976 a fost marcat de un mic excedent comercial, a urmat o perioadă catastrofală pentru economia socialistă. Anul 1978 a însemnat un deficit de 3.798 milioane lei valută. A urmat apoi o creştere la 5.325 milioane. Anul 1980 a însemnat o prăbuşire financiară şi, după calculele regimului de la Bucureşti, pasivul comercial ajungea la 8.043 milioane lei valută. Se impunea o cosmetizare a imaginii şi, pe 1981, au fost prezentate datele în lei şi a rezultat o micuţă creştere. Aceasta era nesemnificativă în ochii creditorilor străini şi au început să ceară rambursarea sumelor acordate.
Preşedintele Nicolae Ceauşescu a decis să achite datoria externă prin orice mijloace pentru a demonstra puterea sistemului comunist în domeniul economiei. A urmat celebra perioadă de economii şi de alimentaţie raţională cu cartele la principalele alimente, exact ca-n vreme de război. Cozile la pâine şi carne se lungeau de la an la an. Se ştie că se învăţa la lumânare sau felinar, chiar dacă satele aveau introdusă electricitatea. Oraşele erau cufundate în beznă. Benzina era dată cu raţia. Frigul din apartamente era legendar. Coreea de Nord ar fi astăzi un model viu despre cum arăta România în perioada naţional-comunismului. Au fost achitate 11 miliarde de dolari în valuta timpului, dar fabricile au rămas tot ineficiente prin proiectarea defectuoasă a întregului sistem centralizat şi planificat. A fost suficient şocul din 1989 pentru ca totul să se dărâme ca un castel din cărţi de joc, economia românească fiind intim legată de cea a Uniunii Sovietice.” (sursa Historia)
Mărturii din bezna-socialistă
Încercarea continuă și disperată de a economisi energia electrică și termică își avea rădăcina în două mari cauze: prima era legată de nevoia de a alimenta cu energie o întreagă industrie falimentară, care înghițea mereu, dar nu prea dădea, în schimb, produse vandabile, de calitate.
A doua cauza provenea din dorința de a exporta cât mai multă energie, ca să se obțină banii necesari pentru plata datoriilor externe. (făcute tot în perioada Epocii de Aur). Urmarea a fost sacrificarea confortului populației pentru o vreme. Dar asta s-a cam prelungit. Politica PCR era la ora aceea limitarea consumului de curent electric și de căldură în locuințele românilor.
Oamenii, descurcăreți cum îi știm, au găsit diferite soluții de înlocuire a luminii și căldurii de care statul român îi priva. Foloseau lămpi alimentate cu gaz lampant, radiatoare improvizate, dădeau drumul aragazului (când era gaz, că de multe ori se oprea și ăsta) astfel că, așa-zisa economie obținută prin lipsa de confort a populației nu ducea decât la un consum și mai mare de energie și la o ură profundă îndreptată către partidul comunist și către liderii lui.
Mulți au murit arși de vii, pentru că adormeau cu lumânările aprinse și luau foc.
„Am început să ne procurăm lămpi cu gaz, din provincie. Problema era că nu se prea găsea gaz lampant, decât la puține benzinării situate la periferie sau la țară, unde gazul se vindea pe ouă. În majoritatea cartierelor, curentul se întrerupea zilnic aproape, ore întregi, chiar și la nivel de 24 de ore. În special noaptea. Excepție făceau coloanele pe care se găseau clădiri ale unor spitale sau ale ambasadelor. Pe strada noastră, Grigore Alexandrescu, nu se lua curentul, pentru că aici era spitalul pentru copii.”
„Curentul se întrerupea foarte des, se lua pe cartiere, ca să se facă economie. Noaptea era beznă în oraș, așa-numita beznă-socialistă. Era lumină foarte puțină, și asta numai pe arterele centrale. Atunci când se opreau liftul și lumina pe scară (era groaznic când râmâneai închis în lift ore în șir, în frig), unde nu existau geamuri, pe scări era întuneric beznă. Locatarii lipeau lumânări aprinse pe ciment. Era sinistru. Blocul nostru nu era conectat la aceeași centrală cu blocurile din jur și atunci, când aveam lumină, ne uitam la blocurile celelalte și râdeam. Dar ne venea și nouă rândul. Știu că aveam lumânări în fiecare cameră. Mai târziu, tata a cumpărat o laternă și un felinar. Părinții stăteau cu lanterna, noi, copiii, cu felinarul. Uneori așa adormeam.”
„Puneam în funcțiune lapa de gaz de la mamaia. Mai aveam și niște lanterne, dar mie îmi plăcea lămpița, chiar dacă mirosea cam rău. Ne obișnuiserăm.”
„Lumina se întrerupea în fiecare zi, și ce era mai rău era că nu se știa niciodată programul acestor întreruperi. Se întrerupea dimineața, ziua, seara, noaptea. Mă speriam, dacă mă prindea în lift asta. Trebuia să stau câteva ore acolo, fără să vad, să aud nimic. Aveam senzația că sunt într-un mormânt, că am murit și m-au îngropat. Era ceva de groază! Mă panicam. Îmi venea să urlu. Apoi, când dădeau drumul la curent, liftul zvâcnea, și aveam senzația că voi cădea în gol. La blocurile de 10 etaje, cu scări oarbe, era imposibil să mergi pe întuneric. Nici nu știi la ce te puteai aștepta. Pe vremea aia, nu se închideau ușile blocului și oricine intra, chiar și hoții care te jefuiau sau omorau.”
„Mă obișnuisem ca, din când în când, de câte ori se oprea curentul electric, să ies din apartament, să mă apropii de lift și să strig: „e cineva rămas între etaje?” Oprirea curentului fiind imprevizibilă, nu știai niciodată când rămâi fără, iar în lift puteau fi copii sau bătrâni speriați, persoane claustrofobe, care ar fi putut face adevărate crize, chiar să moară…blocați, într-o beznă totală. Așa că, de îndată ce se lua curentul, ieșeam cu lanterna din casă și mergeam la lift, ca să salvez oamenii blocați, dacă erau. A servit rondul meu și al altora la ceva? Eu cred că da și asta îmi este de ajuns. (V.M.)
„În anii 80 ni se oprea lumina la bloc în fiecare seară, între orele 6 și 21. Se zicea că se făcea asta ca să aibă curent Uzina 23 August (Faur), să poată lucra muncitorii. Nu aveam ce face, nu aveam cui reclama. Se opreau liftul, lumina pe scară, în casă, frigiderul, televizorul (bine, nici nu aveam la ce să ne uităm!). Mai rău era iarna, când se întuneca devreme. Frig și disperare. Aveam lumânări și o lampă cu gaz, pregătite din timp. Serile de iarnă erau un calvar. Frig și întuneric. Copiii trebuiau să-și pregătească lecțiile în condiții medievale, la lumina lumânărilor și a opaițelor.”
”Veneam acasă seara, trudit de la fabrică. Mi-era greu să urc 10 etaje pe scări. Am luat liftul sperând să nu se întrerupă curentul electric. Dar nu am avut norocul ăsta. Vă imaginați ce calvar am trăit câteva ceasuri până m-a auzit cineva care m-a ajutat să ies?” (A.B.)
Tamara Renghea: „Să mă ierte Dumnezeu că spun asta, dar eu i-am urât cu toată ființa mea pe comuniști încă de pe la 6 ani (1962). Eram copil, dar am înțeles toate nedreptățile care ne-au fost făcute… alungarea din casa noastră din livadă mea de caiși și peri de pe pământurile noastre și surghiunirea într-un oraș necunoscut într-un apartament cât o cutie de chibrituri…. culminând cu moartea tatei la sfârșitul acelui an… A plecat dincolo supărat că ne lasă la voia întâmplării pe mine și pe mama… Apoi vizitele nesfârșite ale băieților cu ochi albaștri… până pe la 18 ani ai mei… Țin minte că în una dintre acele vizite, unul dintre ei m-a mângâiat pe cap și eu i-am dat peste mână… am primit o palmă peste față, pentru că am fost obraznică … urmată aproape imediat de o palmă a mamei mele peste obrazul lui și un „să nu îndrăznești să îmi mai atingi niciodată fiica”. De asemenea, de câte ori veneau smulgeau de pe perete tabloul Regelui Mihai și îl puneau cu fața în jos pe masă… probabil le era rușine de ce făceau (mă îndoiesc sincer de asta). La școală am avut profesori – oameni, dar din nefericire și profesori – neoameni (pentru care eu eram fiică de dușmani ai poporului). A fost greu… dar cred că din ambiție am reușit să trec prin viață cu fruntea sus. Și la fel ca noi au pățit mulți oameni. Ce e drept, unii mai slabi de înger s-au vândut și au făcut pact cu dușmanul… nu m-ar mira ca în unii dintre nostalgici să se regăsească unii dintre ei. Și ce este trist este că molima asta este dusă mai departe de copiii și nepoții vechilor comuniști și cei mai periculoși sunt cei aciuați într-un locșor călduț din vreun partid (în toate partidele și partidulețele existente, nu neapărat numai în PSD. Unul dintre acei securiști care ne făceau zile amare când dădeau buzna în casa noastră a fost mare în PNL, iar fiul lui este și acum. Mai cunosc niște nepoței și în USR… și câțiva PNȚ-isti. Ăștia și simpatizanții lor dispar mai greu ca râia…”
Dana Fodor Mateescu– 4 noiembrie 2020
Sursă mărturii: „Anii 80 și bucureștenii”- Editura Paideia
foto preluare internet
Dana Fodor Mateescu 
Absolut nimic de adaugat !!!! Stima si respect stimata doamna ! O descriere excelenta a acelei teribile perioade ….Ma intreb insa ce ecou ar putea avea in randul celor [mai tineri sau mai in varsta] care , in cunostinta de cauza sau nu , continua sa fie coplesiti [????!!!!!] de „minunatia” acelei epoci ? Trist…
Oh, sunteți prea bun! Vă mulțumesc! Sunt multe de adăugat, ceea ce am scris eu, – pentru că am trăit în epoca aceea,- am scris ajutată și de surse, firește, – e doar o părticică din mizeriile pe care le-au suportat românii în perioada comunistă. Mă revoltă însă persoanele care contestă toate acestea, care susțin că „era mai bine”, persoane care nici măcar nu erau născute atunci. De ce contestă? De chichi? Din mimetism? Sunt ușor manipulabile? Ignorante? Sau chiar cred în ceva…care nu a existat?
Ceea ce ai scris acolo este o exagerare a minusurilor si ignorare a plusurilor – in mod cert nu este un articol echilibrat. Si daca mama ta te tinea cu pantalonii carpiti crezi ca era vina lui Ceausescu sau a comunismului? Si faptul ca nu aveai legume si fructe cand pietele rerau pline de tarani. Nimeni nu venea sa le numere porcii din curte si sa-i taxeze asa cum e acum. Si piata era o splendoare mai ales toamna. Si ne jucam toata ziua afara, si alergam cu bicicletele peste tot si nu faceam slalom printre masini. Si mergeam noaptea pe strada si nu ne era frica de drogati, vagabinzi (oameni sau animale). Si trenul mergea cu viteza mai mare, ca sa stii! Si metroul s-a construit in timp mai scurt. Si transfagarasanul. Si s-au platiti integral datoriile externe si NU ERAM SCLAVII SI SLUGILE NIMANUI. Si sa iei in considerare si tragedia cutremurului din 1977. Peste care s-a trecut si s-a reconstruit – si cei care au primit apartamentele de langa Palatul Parlamentului s-au trezit deodata cu un cadou de zeci de mii de euro – sub forma apartamentelor construite pe vremea lui Ceausescu – perioada pe care o denigrezi atat de partinitor. Si sunt mai in varsta decat tine, si am trait foarte multi ani in acea perioada. Nu a fost perfecta dar mult mai buna decta cea prezenta. Omul era respectat si exista echitate sociala. Acum exista numai puterea banului si legea junglei.
Doamnă sau domnule, -căci văd că dați dovada de o reală vitejie, un echilibru minunat și un caracter deosebit (Ahahahahaha! nu mă pot abține, mă scuzați!) și îmi scrieți (eh, mai greuț, așa, dar am înțeles..) sub anonimat. Adresa de e-mail „elena0268@yahoo.com”…e făcută ieri? Sau alaltăieri? Mbun! Acum câteva vorbe pentru dvs., că n-o să-mi pierd 5 minute cu persoane mâhnite care ling urmele unui dement agramat, nu? Corect? Corect! În primul rând NU AM SCRIS CĂ PANTALONII mei erau rupți în genunchi din cauza comunismului. „Si daca mama ta te tinea cu pantalonii carpiti crezi ca era vina lui Ceausescu sau a comunismului?”- scrieți dvs…. Hm! Mama mea muncea în trei ture ca să primească un salariu cu care plătea ratele la mobilă (ziceți că ați trăit atunci, dar se pare că ați uitat cât costau toate! Se găsește lecitină încă la farmacii! Luați cu încredere!) Și „mă ținea” cu pantalonii cârpiți (cârpiți, nu rupți, dar nu ați sesizat nuanța, de! Probabil din cauza caracterului vertical și a educației pe care ați primit-ol!)- pentru că eram la joacă, în fața blocului, nu la Ateneul Român, la un concert. 🙂 Ați vrut să-mi jigniți un pic mama, dar ea e moartă, nu vă mai aude. Dar poate dă Dumnezeu și vă veți întâlni cu ea curând, și-i veți comunica personal! 🙂 Spuneți-i și că mi-e dor de ea! Vă rog!
(Sunteți în eroare (v-am zis și pe Fb!) Aceasta se numește analfabetism funcțional, știți? 😉 Adică ipochimenu` citește pe litere, da` înțelege ce vrea el. Cam așa. (le are pe toate-n cap!) Doi: observ că vă pricepeți și la elaborarea de texte jurnalistice, literare sau de blog (se vede după câtă osteneală patriotică ați dat dovada când v-ați chinuit să-mi scrieți ATÂT de mult, cu niște cuvinte atât de…cum să le spun? importante, mărețe). Doamnă, sau domnului, nu sunt încă edificată, pe blogul meu scriu CE VREAU și CUM VREAU. Iar dvs. nu sunteți în măsură să mă judecați stilistic sau din orice unghi. Și am scris despre cutremurul din 77, stimată doamnă sau domn, dar n-ați înțeles, sau știu eu ce-ați făcut? Hahaha! NU că n-ați fi o persoană extraordinară, nu! Dar aici sunteți un nimeni. Zero. Cine e Elenai? Apoi…ziceți așa: „ Si mergeam noaptea pe strada si nu ne era frica de drogati, vagabinzi (oameni sau animale)”- Oți fi minunată, dar total absurdă și neinformată. (cititul, dragă doamnă sau domnule, nu doare!! nu îngrașă!) NU erau „vagabinzi” pe vremea lui Ceaușescu? Vă înșelați, stimată doamnă sau domn! Erau. Și-ncă mulți! Dacă dvs vă plimbați noaptea pe străzi, în întunericul ăla infect, demonstrează încă o dată faptul că erați foarte vitează, poate o superwoman, apreciez tăria de caracter și verticalitatea! Iată o adevărată femeie comunistă! 😉 Nici nu sunteți penibil/ă. Continuați!
Felicitari pentru articol. Da, așa a fost. Eu sunt nascut in 1980 dar țin minte lumanarea sau lampa de petrol care ne lumina in apartament. Apoi, imi aduc aminte, dar vag, de frigul din apartament, cand ne băgam sub o plapuma mare de pene (îi ziceam dună). Și cât de puțin ne trebuia ca să fim fericiți! Jocurile din fața blocului erau cele mai frumoase aventuri…
Mulțumesc! Da, au fost vremuri grele. Urâte. Umilitoare. Din păcate, există și azi cretini funcționali care ling urmele „marelui geniu din Carpați”. Numai bine, cercetașule! 🙂
Multumesc. La multi ani! Sanatate si bucurii!
Am trăit acele vremuri.
La Oradea era infinit mai bine ca și în alte locuri!
Veneau oameni, cu trenul, de la Huedin sau Cluj să cumpere pâine. La noi era de nenumărate feluri și fără cartelă.
La fel cofetăriile, braseriile și restaurantele aveau marfă destulă.
Dar curentul se oprea la ora 20 seară de seară cu o precizie de ceas elvețian. Aveam baterie auto cu redresor și de la ea trase, prin casă, fire cu becuri de mașină montate în locurile strategice din casă. Singurul ce avea curent era telefonul.
Cred că Ceaușescu era mințit și manipulat de către securiștii ce-l înconjurau. În ’86 iarna, fratele tatei ce zbura mult la București ne-a povestit cum ca prin minune era luminată capitala în acea noapte. Se vedea, ca orice metropolă într-o noapte friguroasă de iarnă. Era luminoasă și frumoasă văzută din văzduh pe hubloul avionului. S-au mirat toți pasagerii. N-a durat mult și li s-a adresat căpitanul cu mesajul : „Stimați pasageri datorită apropierii de capitală a aeronavei prezidențiale, protocolul ne impune să întârziem aterizarea până ce aceasta va fi la sol”. Cam așa stătea treaba…!
Da. Am trăit vremuri grele. Din păcate, unii au memoria scurtă.
Dle Buzguta si eu am trait la Oradea pana in 1984 – si nu era asa cum scrii dumneata .
Intreruperile de curent seara erau trei : prima pe la 20 si un pic, a doua pe la 21 si pe la 22.
ln satele din Bihor, in anii 1981 -194 nu era curent seara deloc iarna, se statea la lampi cu petrol.
Ai scris ca iti faceai lumina cu sursa de curent bateria de acumulator – cumva avceasta era un perpetuum mobile, adica nu se termina nciodata ?(de electroni este vb).
La curent erau trei plafoane de tarife : pana la 50 kWh consum lunar era 1 leu/kWh, intre 50 kwh – 100 kwh era 2 lei /kwh si respectiv peste 100 kWh era 3lei/kwh. Sau, din punctul tau de vedere nu era chiar asa de rau. pentru ca iti luminai habitatul cu becuri de automobil ?
Nu stiu pe la ce restaurante si la ce cofetarii ai umblat dar cred ca nu este adevarat ce ai scris (sau faptul ca la cofetarii erau trei – max patru felul de prajituri facute cu praf de budinca era OK ?)
Stimate dle Gherdan! Recitiți cu atenție ce am scris!
1. Știți ce este un redresor? Căutați și veți afla!
2. Vorbeam despre Oradea și nu despre satele din Bihor!
3. La cofetărie nu erau prăjituri cu budincă. Eclerele de exemplu erau fenomenale! La Trandafirul vis a vis de fosta policlinică, Scala, cea din Crișul și la Gong. Profiterol, diplomat, amandine, piure de castane tot ce doreai.
4. Eram adolescent și mergeam cu părinții la restaurant de regulă duminica. Oradea, Dacia, Transilvania unde era orchestră și vara la grădina de vară Parc. Plus în Felix. Chiar și la Gospodina se găsea mâncare gătită rezonabilă.
Confundați lucrurile! În Oradea era pâine. Fără cartelă!
Incet -incet incepi sa ma dezamegesti ! Am copilarit pe vremea lui Ceasca nu departe de unde ai copilarit tu . Eu m-am bucurat de copilarie in Pajura
Și eu m-am bucurat de copilărie. Am fost foarte fericită în lumea mea săracă. Când am crescut, însă, am început să gândesc mai profund. 😉 Te dezamăgesc? Pentru că scriu ADEVĂRUL? Citește atunci altceva! Nu mai veni aici. Noapte bună!
Ca sa mai adaug si eu: in prima permisie data in cadrul serviciului militar, m-am intors in sat si am gasit o STRADĂ in locul in care fusese casa mea – am aflat de la un consatean ca o demolasera si parintii mei fusesera mutati intr-un apartament de bloc, pe motiv ca trebuiau demolate 6 sate ca sa se redea teren agriculturii. Parintii (cadre didactice, deci si membii de partid) nu au vrut sa-mi spuna la telefon sau in scrisori de frica unei reactii nepotrivite… Casa a mai trebuit sa fie platita in continuare la CEC (era credit pe 30 ani), si apoi au trebuit sa isi plateasca si acel apartament in care i-au mutat – stateau cu chirie. Munca de o viata a unor oameni care au inceput viata cu 2 linguri, 2 furculite si 1 cutit! O invatatoare si un profesor de matematica (fost ofiter) care isi iubeau meseria de dascali la țară.
Dar sa nu uitam ca unii au dus-o foarte bine – ei sunt cei carora le pare cel mai rau. Doar cei care nu ”s-au descurcat” si dupa 1989.
Ufff… ce mai uităm!
Așa este! Ai dreptate… Și ar mai fi multe de zis. 😦 Triste vremuri am trăit. Urâte!
Mâncarea proastă? Câți bolnavi de cancer erau atunci? Câți analfabeți erau? Cât de performanta era școală românească? Exista șomaj? Și întrebările mai pot continua.
Mâncarea era destul de proastă. Citește documentația despre legumele și fructele refuzate la export din pricina contaminării cu substanțe toxice! Alimentele erau proaste și gata! Vorbesc de perioada de dupa 77. Caută pe net și vei găsi date. Asta in caz că ești interesată să afli adevărul. Dacă ai trăit vremurile alea infecte, pot să te intreb ceva? TU aveai vată? Sincer! Zi! In altă ordine de idei, erau analfabeți cu duiumul, doar că nu erau raportați. Eu am avut mereu in clasă colegi CARE NU STIAU SĂ SCRIE SI SA CITEASCĂ!!!! Scriau cu majuscule, abia de intelegeai.. Dar treceau clasa!!! Parlamentarii semianalfabeți de azi unde crezi c-au învățat? La Oxford? Anca, ce vrei tu să spui? Ideile tale au nevoie de o bază, de niște dovezi. Că de faze gen „Ceaușescu ne-a plătit datoriile și ne-a dat servici și case”, sunt sătulă! NU erau bolnavi de cancer??? Doamne, Dumnezeule! Informează-te, apoi apucă-te să intri în polemici…
Bună seara, stimată Dana Fodor Mateescu !
În primul rând o sinceră apreciere vizavi de modul cum ați expus și chiar sintetizat o perioadă neagră din toate punctele de vedere pentru poporul român.
În al doilea rând așa zisa „orânduire socialistă” pe care, din păcate, toate generațiile începând cu 1946 și sfârșind cu anul 1989, implicit și cea a dumneavoastră, fiind forțate să trăiască la limita umanității a fost de fapt o supunere dictată după model sovietic (a se lectura memoriile lui Lenin, mai precis capitolul „Desvoltarea Economică”), o supunere atât de cruntă și temeinică pe toate sectoarele societății încât noțiunea de „OM” practic a dispărut. După așa zisele dogme „Partidul” era cel ce dicta viețile oamenilor iar cei ce erau puși la conducerea acestuia erau de fapt niște dictatori înrăiți (oameni săraci recrutați de organele de partid, acestora fiindu-le imprimată ura față de orice formă de proprietate, orice formă de umanitate, gândire și reacțiune). Este demonstrat faptul că orice dictator are o plăcere demențială și chiar perversă de a-și supune, asupri și chiar umili propriul popor. Pe aceste deziderate orice dictator supranumit „fiu iubit al poporului” își construiește un cult al personalității draconic, megalomanic și de a dreptul exacerbat. Deoarece el, dictatorul, știe că fără a controla masele, prin orice mijloace, este doar un simplu cetățean, devenind vulnerabil.
Absolut!
Iar pentru cei ce uită, doresc a le reaminti despre perioada de epurare politică și rezistență anti comunistă: Perioada 1946 – 1958, Experimentul Pitești, Centrul de „reeducare” Aiud, Închisoarea Doftana, Centrele de detenție „Timișoara, Arad, Drobeta-Turnu Severin, Oradea, Orșova, Tulcea” renumite pentru cruzimea torturilor și așa zisa reeducare în spiritul comunist al elementelor șoviniste, burgheze, reacționare, cheabure. Iar peste această perioadă și până la căderea regimului socialist renumita „Securitate”.
Iar așa zisele opere ale tovarășului sunt de fapt prelucrări după formatul operelor lui Josif Vissarionovici Stalin, care, a-mi fi cu iertare, sunt niște baliverne duse la rang de demență aplicată alternată cu accese de beție cronică.
În încheiere vă spun doar atât:
Orice dictator are o reală și obsesivă dorință de a-și supune, prin orice mijloace, poporul !
Așa este! Dar, din păcate, încă are mulți adepți Ceaușescu. Și, culmea imbecilității: unii sunt născuți după 90. Indoctrinați de propriii părinți sau de bunici. Trist! Suntem un popor trist și terminat.
Ai uitat ceva! Cel puțin, la mine, la Slatina, când se oprea curentul, se oprea și apa. Așa că, tot orașul avea căzile pline cu apă. Frig, frig, dar să nu înfundăm și wc-urile!
Ha! Dacă e să scriu ce se petrecea în fiecare oraș sau mică localitate de provincie mă dau ăștia afară din wordpress. Plus că sunt destui nostalgici care chișă ochii când aud de Ceașcă, Păunescu și CVT.