Era un cântec? O doină? O baladă? Era o aripă de înger sau un clopoțel? Nu mai știu. Nu-mi mai amintesc versurile deloc. S-a lăsat o pâclă peste amintire, și peste ființa mea. Un zid. O moarte mică. Cineva, nu știu cine, mi-a smuls cântecul ăsta din memorie. L-a rupt din mine, din carnea mea, și l-a aruncat în nimic.
Știu doar povestea lui. O fată frumoasă, dar săracă, iubea un băiat „cu ochii ca iarba”. Pescuiau împreună în Deltă, iar el îi prindea, cu mâna goală, pești de aur. Părinții nu i-au lăsat să fie împreună. Pe el l-au însurat cu o altă fată, rea și urâtă cu draci, dar cu avere. De durere, iubita lui s-a aruncat în Dunăre. La ceas de seară, când soarele dobrogean ardea în mare, se auzea glasul dulce al fetei de pescar cântând și plângând…”
Mama îl știa de la mama ei, Ioana, care îl știa de la mama ei, Păuna, care îl știa de la…nu mai știu.
Era o baladă atât de tristă, încât mă făcea să plâng rușinată, cu obrazul în perna, pe care o udam leoarcă. Primul vers îmi sună și azi în gânduri, când mi-e greu, când aș vrea să urlu, și nu pot: „Doar cavalul ce se-aude…”
Mama mi-o cânta, ca să mă adoarmă. Nu reușea, pentru că mă dureau toate din mine, când o auzeam. Nu înțelegeam vorbele, nu știam ce zice mama, dar tristețea vocii ei, uneori răgușită, pentru că lucra la Informații, la Gara de Nord și vorbea opt ore pe zi, – numai la somn nu mă îndemnau.
Când s-a născut fratele meu, mama îl legăna pe picioare și cânta, așa cum făcea și când eram eu mică. Numai că, spre deosebire de mine, el adormea. „Doar cavalul ce se-aude…”
Frățiorului meu îi plăcea nespus melodia. Cu ea adormea, cu ea îi pansa, mama, fricile, durerile de burtică, loviturile, virozele. Când începuse să vorbească, Doru o ruga sfâșietor, cu lacrimi în ochi: „Ma-maaa, zi cavalaude!” Așa numea el cântecul. Asta înțelegea: „cavalaude”. Iar mama se pornea, ca o păpușă mare întoarsă cu cheia: „Doar cavalul ce se-aude…”
Doru a căzut rău, într-o zi. A alergat prin curte și s-a împiedicat. S-a lovit cu bărbița de pietre. Sângele a țâșnit roșu și iute. Era mic, abia învățase să meargă. Mama a ieșit repede din casă. L-a luat în brațe. O văd și acum, în razele soarelui, cum l-a ridicat de pe jos, și l-a strâns la piept. „Ma-maaa, zi cavalaudeeeee!”, urla bietul frate-miu. Și mama, cu un nod în gât cât bicicleta mea, pe care tocmai mă dădeam nepăsătoare, a început să-i cânte: „Doar cavaaaalul ce se-audeeee..” Copilul s-a liniștit instantaneu, de parcă Preacurata a întins o mână de suuuuus și l-a mângâiat la răniță. A adormit la pieptul mamei și, privindu-i așa, nu mai știam exact dacă femeia care-i cânta era mama noastră ori Mama Domnului coborâtă din cer pe un tobogan ca ăla mare, din Herăstrău…
Altădată, și-a trântit o rangă din fier, grea, peste degetul mare de la picioruș. Se juca, iar eu ar fi trebuit să am grijă de el. N-am avut, așa că…zbang! Și urlete cumplite. A venit mama într-un suflet. „Ce-ai făcut, prostuțule? Și tu? De ce l-ai lăsat? Ești mai mare!”
Doruleț dăduse ochii peste cap, de durere. Mama l-a descălțat și i-a pus apă rece peste degetul însângerat. Când și-a mai revenit în simțiri, copilul, cu niște suspine cumplite, care parcă rupeau hainele vinovate de pe mine, i-a șoptit: „Maaa-maaa! Zi cavalaude! ” Și mama îi cânta.
Cred că și azi, departe, acolo unde trăiește de ani de zile, atunci când viața îl izbește uneori, până la suferință, fratele meu încă o cheamă, neauzit de nimeni: „Ma-maaa, zi cavalaude!”

Dana Fodor Mateescu – 22 octombrie 2020

Foto: Preluare Internet