Dacă vreți să știți, Prometeu era fiul lui Iapetus și al Climenei. Sincer, habar n-aveam, dar am citit și eu în Enciclopedia de mitologie, și iaca, vă zic și vouă.

Mbuun! Nu știu cum îl strigau ai lui și prietenii, poate Prome? Promi? Teluță? Nu scrie nicăieri.

Într-o zi, ce credeți că-i trece prin cap? Gândindu-se că în pământ se afla „esența zeilor”, a luat o bucățică de lut, a umezit-o cu apă, a frământat-o bine și s-a apucat să modeleze o sută de statuete asemănătoare zeilor. Le-a aranjat el frumos, într-un loc ferit, și a început să se uite la ele. Arătau ca niște oameni, dar nu aveau viață, eram cam țepeni și cam mâhniți, așa… Atunci, Prome (teu), vrând să le insufle viață, s-a rugat de sufletele animalelor de pe pământ (le știa, vorbeau aceeași limbă!) să îl lase să pună în figurinele lui, un strop din calitățile fiecăruia, bune sau rele. Leului i-a cerut un pic din curajul lui, taurului puterea, vulpii șiretenia, de la cal a luat fidelitatea, de la șarpe prefecătoria, iar de la lup a obținut lăcomia. Dar creaturile lui Prometeu nu aveau încă scânteia divină a spiritului, pentru a prinde viață. Văzând că băiețașul se tot joacă de-a creația, și nu-i prea iese, Athena, zeița înțelepciunii, s-a milostivit de el și i-a dat un pumn de nectar divin: „Ia, d-aici, copchile, și vezi ce-o ieși!”

Prometeu a mulțumit frumos și a pus o picătură în fiecare statuie, iar ele au devenit oameni. Era fericit și mândru: „Văzurăți ce-am realizat?”

După o vreme, Zeus (aka Jupiter), enervat că oamenii au devenit cam isteți, așa primitivi cum erau, a interzis tuturor zeilor și semizeilor să le dea focul din Olimp. „Să nu care cumva să vă prinz că le aruncați prostălăilor de oameni o lacrimă din focul meu, că vă rup picioarele și vă bat cu ele peste bot!”, a tunat el într-o ședință fulger.

Bineînțeles că Prometeu nu l-a ascultat, a ciordit un băț care ardea, și țuști cu el la oameni: „Luați, bă, și deșteptați-vă conștiința, că vă ține ăsta în întuneric…” Oamenii s-au bucurat și, în primă fază, au băgat la jgheab întocmind un grătar pe cinste. Bine, unii și-au dat foc, dar asta contează mai puțin.

Când a văzut Zeus ce-a făcut Prometeu, s-a pornit pe niște urlete, de-au crăpat pereții castelului, s-au spart toate oalele, și s-au speriat toți colaboratorii lui divini. „Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaah, Prometeeeule, ai să-mi dai socoteală pentru nesăbunița taaaa! Boule!”

După ce l-a înjurat bine de mamă, de tată, unchi, cumnați și veri, Stăpânul Olimpului s-a mai calmat, și l-a chemat la el pe Hefaistos (sau Vulcan), care era responsabil cu focul, metalele, metalurgia și sculptura, și au întocmit împreun un plan de răzbunare. Hefaistos a modelat o fătucă superbă (ăștia erau cu toții talentați în arta modelajului!). I-au pus numele Pandora. Au chemat-o și pe Athena, care a îmbrăcat-o într-o rochițică vaporoasă, ultimul răcnet în Olimp, și i-a pus pe cap un diademă de aur, absolut minunată, pe care o cumpărase de la reduceri. Zeus a suflat spre fătucă și ea a prins viață. Ca „zestre”, i-a dăruit o cutie care conținea toate relele lumii: durerea, sărăcia, crima, boala, lăcomia, gelozia, moartea dar și…speranța, cu care Măritul voia să pedepsească lumea.

Pentru că era istețel din naștere, Prometeu și-a dat seama că șmecherii ăia olimpieni vor să-i facă felul cu Pandora și cutia ei, așa că a trimis-o la frac-su, Epimeteu, care fiind mai bălălău, a și luat-o de nevastă. La un moment dat, Pandora, din plictiseală, a deschis cutia…și toate relele s-au răspândit pe pământ.

Sătul de Prometeu și de prostiile lui, Zeus l-a condamnat la o pedeapsă eternă, ca să le fie spre învățătură de minte și altora: l-a legat pe nebun de muntele Caucaz, unde în fiecare dimineață venea un vultur obsedat de ficăței și-l ciugulea de organul hepatic. Noaptea, pateul lui Prometeu se făcea la loc, iar a doua zi, scena se petrecea din nou. Și iar, și iar…vreme îndelungată. Durerile erau inimaginabile. Norocul lui Prometeu a fost Hercule, care era băiat sufletist și tocmai trecea prin zonă. Nesuportând suferința semenilor lui, a tras cu o săgeată în păsăroiul mâncăcios și l-a ucis. (de aici vine și medicamentul Ficatoprotect, bănuiesc!)

Nu se știe exact de ce, de data asta, Zeus nu s-a mai supărat așa de rău, -probabil pentru că cel care l-a eliberat era chiar fi-su – și l-a lăsat în pace pe Prometeu, care a promis că va fi cuminte și s-a întors în Olimp. Ei, și atunci, cum să nu-l iubești pe Prometeu?

Dana Fodor Mateescu –

11 septembrie 2020

Pandora a reprezentat în mitologia greacă prima femeie de pe pământ. Ea a fost făcută de zeii care, geloși pe Zeus care crease bărbații, au hotarât să realizeze o femeie perfectă. Hefaistos, zeul meșteșugăritului, folosind apă și pământ, i-a dat corp și chip. Ceilalți zei au înzestrat-o cu multe talente: Afrodita i-a dat frumusețea, Atena înțelepciunea, Apollo talentul muzical, Hermes puterea de convingere. „Pandora„ înseamnă în limba greacă „cu toate darurile”. După ce Prometeu l-a imitat pe Zeus creând el însuși oameni perfecți din lut, oameni cărora le-a dat viață cu razele soarelui și cărora le-a oferit focul furat de pe Olimp, Zeus s-a simțit jignit de îndrăzneala acestuia și a decis să se răzbune. El l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au depus toate relele: cruzimea (Ares), aroganța (Poseidon), suferința/durerea (Hefaistos), vanitatea (Hermes), lăcomia și gelozia Herei, pofta trupească (Afrodita), ura (Artemis) lăcomia, bolile, lenea (Dionis), tristețea (Demetra) , teama, înșelăciunea și subjugarea muritorilor de către zei (Zeus) și, nu în cele din urmă, suferința și moartea (Hades). Doar Hestia (sau poate mai probabil Atena, zeița înțelepciunii) s-a deosebit de ceilalți zei depunând în această cutie Speranța. Zeus i-a oferit-o lui Prometeu pe Pandora și cutia (Cutia Pandorei) drept cadou. Simțind că la mijloc este un șiretlic, Prometeu a refuzat să primească. Zeus s-a îndreptat apoi către Epimeteu, fratele lui Prometeu, care, subjugat de frumusețea Pandorei, a acceptat-o de soție. Împinsă de firea sa curioasă, Pandora a deschis cutia și, astfel, toate relele din interior au scăpat și s-au împrăștiat pe pământ. Înfricoșată, s-a grăbit să închidă capacul, neobservând că singurul lucru care rămăsese pe fundul cutiei era Speranța.”

(surse: Wikipedia și Enciclopedia de mitologie, autor Luis T. Melgar Valero, traducere de Alexandru Cosmin Nedelcu- Editura Teora)