Victoraş este student electronist în anul doi, la Universitatea din Bucureşti. Fetele nu se prea înghesuie să iasă cu el, undeva, în oraş. E plin de coşuri şi n-are un şfanţ. Stă la căminul din Grozăveşti, şi se întreţine singur, pentru că ai lui, de fel din Brăila, au posibilităţi financiare limitate. Amărât, cunoașteți genul.

De curând, însă, norocul i-a făcut cu ochiul. Un ţigan simpatic, plin de bani, buticuri, case şi maşini decapotabile, dar cu o familie aproape analfabetă, l-a angajat pe post de citior al telenovelelor şi al filmelor cu Van-Damme.

Iată cum s-a întâmplat totul: în urmă cu cinci luni, Victoraş dădea o mână de ajutor unui prieten, vânzător la un butic din apropierea căminului studenţesc. Câştiga atât cât să-i ajungă pentru ţigări, pâine şi o conservă mică, de peşte. La magazinul respectiv tânărul s-a împrietenit cu un barosan, cam tuciuriu, care aducea marfă şi învârtea tot felul de şmecherii prin zonă. Om bun, altfel. Boier. Ghiul masiv, cât dopul sticlei de bere, lanţ de aur la gâtul de bivol. Unghia degetului mic, lungă şi lustruită, oglindă. Bărbatul a văzut că Victor e foarte amabil, respectuos şi săritor. Nu ca alţii, care, atunci când apare unul din etnie îl tratează cu respingere şi scârbă. L-a tras de-o parte şi l-a rugat să vină cu el acasă, după ce termină programul:

-Aidi, mă, românule, nu vrei să-mi ciăteşti filmile cu Van Dam, dă la tilivizor? Pă bani, mă, nu dăgeaba!

Studentul s-a dus. Îi ghiorţăiau maţele de foame. Nu înghiţise în ziua aia decât un pachet de pufuleţi şi o bere Noroc.

„M-am urcat în maşina lui, un merţan gri-metalizat, ultimul tip, povesteşte Victoraş. Magraonul avea şofer personal, nu conducea el, că-i venea rău de la pipotă. M-a bătut pe spate, de-am crezut că-mi sparge plămânii. Bă!, mi-a zis el, am pus pleoapa pă tine. Te lovesc cu cinci milioane, ca să vii să-i ceteşti şî lu’ soacră-mea, şî lu’ nevastă-mea scrisu’ dă la telenovele. Că ele nu înţelege, bă, dăcât liter’li hălea mari.”

Brăileanul n-a stat mult pe gânduri. A zis „Da!”

Casa afaceristului era prin Străuleşti. Familia mare. Soacra, o băbăciune, grasă şi aproape oarbă din cauza diabetului, nevasta, Aurica, oacheşă, cam la vreo 45 de ani, cu cărţile de Tarot zburând după ea, şi fetele, cinci la număr, toate specializate în vrăji, descântece şi scoaterea argintului viu din om și diverse alte lighioane.

Victoraş a început să presteze chiar din seara aceea. Apoi au urmat alte zile. Ţiganii, altfel ospitalieri şi cumsecade, îl puneau la masă şi îi ofereau numai specialităţi să mănânce.

După asta, începeau filmele în lanţ. Femeile, aşezate cuminți, fiecare la locul ei, pe canapele de piele, plângeau… să-şi rupă splina-n ele. Credeau în filme.

În fiecare săptămână, Victor a început să vizioneze constant „Clona”, unde o tipă, Jade, tot fugea de unul, Said, apoi „Iubire fără de păcat”, cu frumoasa Mariana, şi iubitul ei Adrian. Dar ce, parcă „Secretul de iubire” în care Maria-Clara şi Carlos-Raul sufereau aşa de mult, avea vreun cusur!

Bătrâna diabetică îl certa uneori, pentru că, studentul, plictisit, nu interpreta bine vocile personajelor şi ea nu înţelegea cine e Rosita şi cine e Carlito.

-Mă, păi dă unde știu io când vorbește Carlito, ha?

Până la urmă Victor îşi subţia glasul, dacă în telenovelă vorbea o femeie, şi îl păstra pe al lui, dacă replica venea de la un bărbat. Așa, băbuța era mulţumită și tremura de plăcere.

Banii veneau săptămânal. A început să trimită şi părinţilor lui la Brăila, minţindu-i că s-a angajat la un post de televiziune ca traducător al desenelor animate.

Și ce să vă mai spun? De când lucrează la țigan, nu-l mai recunoști pe Victor. S-a înțolit, a pus pe el cinci kilograme, iar coșurile i-au dispărut. L-au oblojit pirandele cu tot felul de ierburi și alifii.

În sesiuni se descurcă. Țigăncile îi fac descântece și vrăji „ca să ia băiatu` hexaminili la școală”. Și chiar le ia, cu note bune, pentru că prost nu e și mai și învață. Iar viața lui Victor e din ce în ce mai frumoasă.

Dana Fodor Mateescu- fragment din cartea „Fetițele din cimitirul Roșu”