Fotografii alb-negru, confidențe nostalgice, note de subsol bine documentate, filmografia, teatrografia, parfumul de epocă în pagini multe….
E munca titanică pentru superba și ultima carte a neobositei scriitoare Annie Muscă, pe lângă cele publicate deja, și nu sunt puține, dintre care am citit două cândva: „Tudor Vornicu” (2008); „Dan Mihăiescu. Spovedania unui umorist”(2010); „Dumitru Dorin Prunariu – biografia unui cosmonaut”;(2012); „Ion Miclea. Povestea unui fotograf”(2012); „Pantelie Tuțuleasa. Întâlnire cu un alt fel de cineast”(2013); „Dan Puican. Radioul este viața mea”(2013); „Agenția Spațială Română (ROSA) Bilanț la un sfert de secol”(2016). Urmează: „Irina Margareta Nistor. Zâmbet de cinema”; „Emil Botta. Actorul poet”; „36 de actori în 365 de zile”.

Scriitoarea Annie Muscă știe că nu e ușor să scrii o carte despre un actor genial. Mai știe că un actor atunci când pleacă din această lume printre stele, ia cu el și personajele pe care le-a interpretat într-o manieră proprie. Și ca lumea să nu-l uite, ea îi aduce viața lui într-o carte. “Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit”, cartea publicată la Editura Terra, în 2019 este cel mai frumos omagiu pe care i-l aduce actorului. Scrisă pe “două voci”, una a scriitoarei, cealaltă a actorului, vede lumina tiparului la niște ani de la moartea lui și o citești în extaz.


Nu e ușor să scrii despre un actor ca Papaiani, pentru că, cu fiecare personaj interpretat, oferea surpriza descoperirii și în teatru și în film. De aceea, atunci când se scria despre el, toți jurnaliştii şi criticii epuizau gama atributelor entuziaste despre emoția estetică, iar verdictul era învăluit în clișee. Sătul să afle despre el că tot joacă în “marele rol al vieții lui” şi era deja în etate, iar unii îl tot vedeau debutant pe când era de mult consacrat, actorul publică un articol unde ironizează toți criticii. Nu e ușor să-i aduci viața privată în pagini, mai ales că n-ar fi lăsat nimic să transpire prin tabloide din ce n-ar fi trebuit să afle lumea despre el.
Annie Muscă mai știe că poveştile vrăjesc sufletele şi cuceresc minţile oamenilor pentru totdeauna, mai ales dacă au personaj principal un actor.

Povestea de viață a lui Sebastian Papaiani (1937-2016) începe într-o zi de august, 25, într-o casă cu grădină și chiriași de tot felul, în mahalaua plină de lustragii, instrumentiști şi birjari din Piteștiul Interbelic.
Povestea e spusă cu har de către actor şi este adusă cu grijă în pagini de către scriitoarea, care are marele merit de a converti cuvântul în imagine și de a derula filmul vieții actorului, cariera în teatru şi film, cu multe detalii de atmosferă, de epocă şi relații umane.
Notele de subsol m-au uimit. Sunt o adevărată istorie a teatrului, în nume, date, biografii, cu mici erori explicabile, căci scriitoarea nu este teatrolog, demonstrând tenacitatea de nativ în zodia Scorpion.
Autoarea pornește la drum în filmul vieţii actorului de la poznele copilăriei și jocurile de mahala între prieteni (Apostică, Melcișor, Ungurul, Neamțul, Pușcă Țiganul), amintește de lecțiile de franceză cu Puiu Neicu și palmele căpătate după ceafă, ajunge la adolescența cu multe filme la cinematograful “Acvila” şi circarii pe care-i urmărea cu pasiune, exmatricularea de la Şcoala Comercială, pasiunea pentru fotbal şi cei trei unchi fotbaliști, admiterea la Facultatea de Teatru, derulând pe rând secvențe din teatrul vieții și viața teatrului, ca apoi să refacă viața filmului până la crudul final cu atacul cerebral ce l-a adus pe patul de spital şi ultimul drum spre Fig.94 locul 4 de pe Aleea Artiștilor de la Cimitirul Bellu, în 2016, unde-i are vecini de cavou pe: Marin Moraru, Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Adrian Pintea, Florian Pittiș, Birlic, Maria Filloti, Maria Tănase, Anda Călugăreanu, și alții.
Tatăl său l-ar fi vrut inginer mecanic, dar Dumnezeu a vrut altfel pentru artist. “Eu am ales actoria, nu ea pe mine”, obișnuia să spună prin interviuri Sebastian Papaiani. Dacă actrița Crina Cojocaru de la Centrofarm, care a avea o trupă de actori amatori, a intuit bine talentul lui și a insistat în fața tatălui ca să dea admitere la Facultatea de Teatru, actorul Ion Lucian a văzut “candoarea din zâmbetul lui Papaiani și curăția ochilor lui”.
Este admis în Institutul de Teatru, iar în anul I pleacă la Cotu’ Ciorii, în Cilibia, județul Buzău, unde face armata. În studenție se îndrăgosteşte de frumoasa Lila, face 300 de absențe, iar Beate Fredanov, profesoara lui de la clasă, îl ajută. Nu este exmatriculat. Reuşeşte să absolve facultatea în 1960. O părăseşte pe Lila, când a primeşte repartiția la Sibiu unde joacă 10 ani.
Așteptat cu flori, șampanie și entuziasm, că era primul actor cu școală din teatrul sibian, primește “botezul” primei farse în teatru. Nimic nou. În istoria teatrului românesc, farse celebre sunt consemnate în documente încă din vremea directoratului lui Caragiale, de la Teatrul Naţional. Cu două ore înainte de spectacol este anunțat că trebuie să joace un halebardier din spectacolul cu piesa “Harap-Alb, era rolul unui actor care se îmbolnăvise. Pe lângă faptul că trebuia să îmbrace costumul colegului mic, cineva îi pune invers sabia în teacă. “Teama de ridicol mă blocase, dar printr-un gest puternic și o replică din afara textului, am reușit să smulg sabia din teacă, iar din forța aceea, sabia mi-a alunecat din mână și a aterizat în sală”. Rezolvă situația improvizând și o face excelent.
Papaiani era un artist cu un umor original inepuizabil, dublat de spontaneitate. Avea şarmul de a povesti. Numele lui trecut pe afiş însemna succesul la public garantat şi biletele fulgerător epuizate, indiferent de genul spectacolului unde era distribuit. Întotdeauna era cuceritor și expresiv în personajul pe care-l interpreta. Era vremea când, la Sibiu fiind, juca 4-5 roluri pe stagiune, iar pentru omul de rând venitul la teatru era o sărbătoare, lucru despre care își va aminti peste ani: “Spectacolele începeau la ora 7 seara, iar damele veneau la teatru cu rochii lungi și lornioane, iar bărbații foarte eleganți și cu binoclu. Protipendada orașului…”. De-a lungul carierei sale, a fost nevoit să joace și rolurile impuse de regimul comunist.
Din 1971, Papaiani după un concurs la Giulești (Odeon), în perioada directoratului doamnei Elena Deleanu. Este angajat, îi are colegi: Agatha Nicolau, Mihail Stan, Rodica Mandache, Dorina Lazăr, Constantin Cojocaru, Jeanine Stavarache, Valeria Sitaru, Irina Mazanitis, Gelu Nițu, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Radu Panamarenco, Jorj Voicu, Geo Costiniu, Corado Negreanu.
În 2005 s-a pensionat și nu a mai fost lăsat să colaboreze, deși pe afiș mai erau 5 spectacole cu succes la public unde avea roluri. În albumul “Odeon 70” apare prea puțin, mărturisește cu tristețe actriţa Adriana Trandafir: “Parcă ar fi fost un fugar din Teatrul Giulești… Era un partener generos în teatru”. Toma Enache i-a redat lui Papaiani “teatrul furat” în ultimii ani de viață. Împlinea 50 de ani de carieră și 75 de viață, când regizorul îl distribuie în rolul Socrate, din “Secta femeilor”, după “Norii” de Aristofan.
Debutează în film în anii ‘60, pe când nu avea experiență, dar avea farmec, inventivitate, resurse comice. De la debut, joacă memorabile roluri în 60 de filme. A lucrat cu mari regizori: Geo Saizescu, Mircea Drăgan, Gheorghe Vitanidis, Mircea Mureșan, Andrei Bleier, Sergiu Nicolaescu. A iubit mult filmul despre care povestea adesea: “Ni s-a întâmplat să dormim pe ziare în avion doar ca să ajungem rapid undeva prin țară pentru filmări. Stăteam nemâncați, ne făceam de multe ori singuri cascadoriile, nu făceam prea multe mofturi la roluri. Treceam și peste cenzură…. Mai greu le era regizorilor. La un moment dat n-a avut voie să spunem <<duduie>> sau <<domnișoară>>. Prin anii ‘80 ni s-a interzis chiar să mai ciocnim paharele și să spunem: <<Noroc!>> Fetele: fără minijupe, fără decolteuri. Băieții: fără plete. Și eu am fost luat de pe stradă și dus la Secție pentru că purtam plete. Eram în Sighișoara. Tovarășii nu știau că sunt actor, dar oricum nu pricepeau că pe scenă și în filme aveam nevoie de naturalețe mai mult decât de perucă. Nu înțelegeau ei cuvântul autenticitate (…). Una peste alta, pe un film luam 40 de mii de lei, dar în mână primeam 26. Nu-mi ajungeau. Nici azi nu-mi place să-i strâng…”.
A întruchipat personaje pe care le respingi cu mintea și sufletul în viaţa reală pentru că sunt de la periferia societății: hoți, șmecheri, nebuni, personaje negative cărora le-a dat viaţă cu mare artă, astfel încât au devenit bucurie estetică pentru spectator.
Sebastian Papaiani a fost căsătorit de două ori şi a avut doi băieţi. Ultimi ani de viață i-a petrecut la Gruiu, un sat pe lângă Bucureşti, cu soţia sa Marcela, în casa cu gradina pe care a cumpărat-o în 2006, după ce l-a convins prietenul şi fratele de cruce Ştefan Iordache să devină vecini.

Din 2007 Sebastian Papaiani devine Cetățean de onoare al Argeșului, iar din 2011 are o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului din București. Cinematograful din Pitești îi poartă numele din 2013. O plăcuță a fost plasată pe blocul unde a locuit, cu chipul și datele personale. Romfilatelia i-a dedicat un timbru (2014).

„Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit”, Editura Terra, rămâne cartea de suflet despre actorul preferat, pentru că nu e numai o biografie, e și ultima amintire pe pământ a celui care a fost Sebastian Papaiani, pe care l-ați văzut jucând în sutele de spectacole de la teatru precum și în filmele de mare succes dintre care amintesc doar câteva: „Păcală”, „Nea Mărin Miliardar”, „Secretul lui Bachus”, „Astă-seară dansăm în familie”, „Toate pânzele sus” ori seria „Brigăzii Diverse” etc.

Autor articol, Monica ANDREI, critic de teatru