Nu știu care dintre pedepse a fost mai grozavă, mai plină și mai usturătoare: cea după prostia cu medicamentele lui tataia, în august 1976, înainte de ziua mea, sau aia când am scris pe gardul doamnei Cotelia cuvântul ăla „mizerabil”. Bențoaia, adică mama tatei, mă certa cu poftă, și nu se speria cu una cu două, îi bătea curaju`-n piept ca la Turtucaia-n răzbel.

Se repezea eroic, spre mine, cu lingura de lemn. Norocul meu era că îi ieșeau „păpucii” din picioare și cădea cât era de mare. Atunci se tânguia și mă suduia-n ungurește și-n ardelenește, un amestec de vorbe înveninate, care pe mine mă distrau de numa-numa.

Nu mă lăsam! Îmi dădeam chiloții jos și-mi băteam batjocoritor, cu palmele, bucile proaspete. Sărmana maia! Se ridica anevoie. Era albă la față, de nervi. Numai Iștenem, Jesus Marie, bolund ghierec (gyerek) plus monumentala și cumplita înjurătură „Fută-tie Dumniezo și înjerii de pă cer astăzi și mâne!”auzeam și încă altele, extrem de greu de reprodus…

Fugeam râzând în hohote. Două zile eram cuminte. Apoi, iar o făceam de oaie. Îmi plăcea tare mult să mă joc cu medicamentele lui tataia. Avea o grămadă: roșii, galbene, albe cu o liniuță pe mijloc, cu punctișoare și semne. Avea fiole cu un lichid incolor sau gălbui, prafuri în pliculețe.

Tiii, dar ce n-avea tataia! Găsisem și-un glonț. „Tataie, glonțul ăsta a omorât un om?” îl întrebam fascinată, în vreme ce el scutura Mărășească-n scrumieră.  „Nu. Dar ar fi putut să omoare…”, răspundea absent.

Duceam glonțul aproape de ochi, apoi îl îndepărtam și iar îl aduceam, cu viteză, de parcă ar fi fost tras cineva, dintr-un pistol, spre mine. Mă jucam scoțând sunete așa cum auzisem eu în filme: pșiuuuu, pșiuu!

Scoteam toate pastilele pe masa toaletei și le înșiram una lângă alta. Albele cu roșiile, galbenele cu cărbunele. Mari, mijlocii, mai subțiri, mai groase sau mici, cât o boabă de piper. Erau soldații. Glonțul, pe mijloc și cuțitașul din os pe margine.

Trebuia să memorez cutiile în care fuseseră pastilele, ca nu cumva să le încurc și să le pun greșit. Nu prea știam să citesc, nu mergeam la școală, dar țineam minte desenele de pe fiecare.

„Ia vezi, Jorjică, ce face nebuna aia cu doctoriile tale!?”, se auzea maia din bucătărie. Să nu ți le amestece, că dracu`-i al tău!”

Tataia ațipise zâmbind, cu țigara stinsă în colțul gurii și cu gândul, probabil, la anii ciudați din viața lui, când l-a ascuns pe Gheorghe Gheorghiu-Dej în plapumă, într-o casă conspirativă din Herăstrău.

L-am privit cu duioșie, dar când am vrut să-i scot țigara dintre buze, din neatenție, am dat cu cotul în… oastea de medicamente și le-am vărsat pe toate, pe jos.

Vai de mine! Ce mă fac? M-am apucat să le strâng degrabă.

„Ce-i acolo, coțofană?”, a strigat maia din bucătărie.

M-am panicat. Le-am adunat cât am putut de repede și le-am vârât în cutii și pungulițe, așa cum am crezut eu de cuviință. Adevărul e că le-am cam amestecat.

Am ieșit din dormitor, exact când maia intra pe ușă. „Iar a adurmit tactu-marele cu țigara-n bot!”

A doua zi a fost paranghelie. Tataia a înghițit greșit doctoriile. Nu știam cum le-a combinat și ce a luat. După vreo jumătate de oră, s-a albit la față, a dus mâna la burtă și a zis atât: „Au!” Apoi s-a cufurit liniștit pe el.

„Mtulai, Doamniee, ce te-ai gândit fașe, Jeorjică, draghe? Lumeee! S-o căcat pă iel, mtulai! Om cu  carte, l-o citit pă Marx! S-o căcat tăt, ni la iel, mi-o împuțât casa.”

Zvonul s-a răspândit rapid în curte, apoi pe toată strada, ca o putoare incredibilă, de nemirosit. Lumea, pe la garduri. Întreba.

Eu, care uitasem că i-am amestecat medicamentele, am apărut repede: ”Ce-a pățit tataia?”

Dar tataia ori adormise, că luase și somnifere, ori era într-o semicomă, la sfat cu Sfântul Petru, habar n-am. Cert e ca imaginea lui, și duhoarea ca un abur m-au lovit drept în frunte. Atunci, mi-am amintit brusc de prostia cu soldații din pastile și am icnit. Bunică-mea s-a prins imediat. „Nu cumva, tu?”

Mi-am ascuns ochii. Acolo citea ea tot! S-a uitat bănuitoare spre medicamente. Păreau în regulă. Dar când s-a apropiat și a deschis o cutiuță a înțeles. ”Mno, bată-tie soarele, acu` l-ai omorât și pă bunică-tu!”

Avea dreptate! Până la tataia mai ucisesem patru gândaci mari, de pivniță, pe Calimero, un pui negru de găină (din greșeală, jur că n-am vrut să-l lovesc! pe el chiar îl iubeam!) și un cocoș isteric și pititc, (Ceaușescu) care mă ciupea până-mi curgea sângele șiroaie pe picioare.

Mi-a stat inima. ”Cine? Eu? Nu-i adevărat!” , am țipat, tremurând ca scuturată de friguri.

„Dară cine? Io?”, a continuat ea furioasă. „Nu vezi că suflă-a colivă?”

Și mintenaș a pus mâna pe telefon, și-a chemat Salvarea. „Alo! Zâua bună! Veniți, rogu-vă, că i-e rău lu`Jeorjiă,​ bărbatu` mieu!”

Am început să plâng în hohote. „L-am ucis pe tataia? Aoleu! Să vezi ce bătaie mănânc de la mama!”

Deja îl vedeam cum urcă la cer, într-o lumină roz, cu toți porumbeii lui pe umeri și pe cap, cu sticleții și cățeii pe care-i iubea necondiționat…

Medicii i-au măsurat tensiunea, l-au ascultat cu stetoscopul, apoi unul dintre ei a întrebat-o pe mamaia: „Ce-a luat?”

Maia le-a arătat cutiile. Doctorul s-a uitat atent, apoi a izbucnit în râs: „Doamnă, hahaha! Să-i schimbați ochelarii, că nu mai vede bine! A înghițit valeriană și laxative. D-aia a făcut pe el. Probabil s-au combinat cu ce i-ați dat să mănânce. Lăsați-l să doarmă și, când se trezește, dați-i ceai de mentă și orez. N-are nimic! Ziceți mersi că n-a luat pastilele pentru tensiune, în loc de cele pentru somn.”

Și-au plecat.

„Mno, bată-tie sfântu` Tieodosie, coțofană pro`stă! Di ce ai îmblat cu bulinile lu` bunică-tu? Nu ai gândit că-i pericol păntru iel, da` și păntru tinie?”

„M-am jucat de-a soldații…”, am mârâit vinovată.

„Soldații, ha? Cân` o vini Picuță dă la crâșmă, apăi îi vide` tu tât soldaț` și armate! Lasă, tu, lasă!”

Dar în clipa aia, tataia a tras o bășină timidă, perfect uscată, apoi s-a sculat vesel din pat și a întrebat:

„Floareo! Dă ce m-am căcat pă mine?”

Am început să plâng cu lacrimi mari. Cam cât o pastilă de B complex. Eram fericită.

Dana Fodor Mateescu

19.05.2020