Cel mai crud adevăr pe care îl aflăm încă din primii ani ai vieţii este că într-o zi vom părăsi această lume. Se spune că oamenii se nasc egali în faţa lui Dumnezeu şi în faţa Marii Treceri, dar ceremonialul funebru şi accesoriile de rigoare diferă de la caz la caz, în funcţie de posibilităţile materiale şi însemnătatea dispărutului, pentru familie şi apropiaţi aceasta fiind ultima ocazie de a-i dovedi respectul şi preţuirea.

Chiar dacă nu prea mai contează, una e ca mortul să stea trist şi înghesuit într-un copîrşeu ieftin şi nelăcuit şi alta e să zîmbească liniştit, cu seninătate, la trecerea în lumea drepţilor, găzduit într-un sicriu fin, de stejar, cu încrustaţii şi crucifix aurit. Există familii care la înmormîntarea unei rude ţin să-şi etaleze averea şi să-şi demonstreze importanţa socială. Unii însă preferă să termine cît mai rapid şi ieftin. Ca în viaţă.

„M-am născut între coşciuge…”

De mai bine de o jumătate de secol, Ion Stoica practică o meserie care multora le dă fiori pe şira spinării: anteprenor de pompe funebre. Este personajul principal al unui roman fascinant încă nescris. Secretele meseriei, din care a făcut între timp o artă, le-a deprins de la tatăl său. Pe vremuri, acesta era salariat al firmei de pompe funebre Ghiţă Popescu, negustor de seamă, cunoscut de bucureştenii cu pretenţii, din primele decenii ale secolului trecut.

Coşciuge ca la ei nu se mai găseau nicăieri. Frumoase, trainice, erau recunoscute imediat de gropari cînd făceau deshumările morţilor după șapte sau nouă ani. ”Ăsta-i copîrşeu de la Bucureşti, aici e mîna lu’ Stoica! – spuneau oamenii”. Ion, urmaşul lui, patronul firmei Stoica, îşi aminteşte că în copilărie era înconjurat de sicrie, casa în care locuia fiind ticsită cu ele.

„Eu cînd am deschis ochii pe lumea asta, n-am zis mamă, n-am zis tată. Am zis: dric! Ţin minte şi acum aroma aia de lemn, de brad proaspăt tăiat, mirosul lacului sau al stejarului uscat. Toată ziua mă jucam printre ele, era ceva de neînchipuit! Mă certa tata, că zgîriam lemnul şi nu le mai putea vinde, da’ ce mie îmi păsa?! Mă ascundeam în coşciuge cu prietenii şi făceam numai nebunii.”20190921_121048

Prima dată cînd a luat contact cu meseria de antreprenor de pompe funebre avea șapte ani. Legionarii tocmai îl împuşcaseră pe Armand Călinescu şi tatăl lui a fost chemat imediat la locul atentatului. Atunci l-a luat cu el şi pe pişpirică de Ion, ca să vadă şi el cu ce se „mănîncă” meseria asta. Marele om politic zăcea pe stradă într-o baltă de sînge. Imaginea o mai are şi azi întipărită în memorie…

Nea Nelu Dric

Prin anii ’50, a preluat firma de la bătrînul lui tată şi a continuat să facă ceea ce a învăţat de la acesta. Pregătea înmormîntări, vindea coşciuge, organiza parastase. Apoi, de la firmă particulară a trecut la stat, aşa cum prevedeau rigorile vremii. N-a avut însă niciodată carnet de partid, dar cunoştea bine culisele regimului opresiv din acea perioadă.

În anul 1970 a fost angajat şi la Uniunea Scriitorilor, la secţia administrativă, cu un salariu de 700 de lei pe lună. De-a lungul timpului, a cunoscut multe celebrităţi ale vremii, scriitori, pictori, poeţi, oameni politici şi pe unii dintre ei i-a pregătit pentru ultimul drum. Petrecea cu ei la masă, beau un şpriţ împreună, mîncau o fripturică, rîdeau, povesteau. Apoi…

Intreprinderea de prestări servicii ţinea de primărie. Avea monopolul în domeniu. „Toţi scriitorii, academicienii şi poeţii, mari personalităţi din lumea muzicii sau teatrului care au murit după 1950 au fost îngropaţi de mine, eu m-am ocupat de înmormîntările lor, de coşciuge şi ceremonial. Eram prieten cu mulţi oameni de valoare. Cu Nichita Stănescu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Ion Băieşu, Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Tomiţă Caragiu, Aurelian Andreescu, cu violonistul Ion Voicu. Tot eu m-am ocupat şi de transportul şi înmormîntarea marii cîntăreţe Ileana Sărăroiu la cimitirul Sf. Vineri. Prietenii mi-au zis „nea Nelu Dric”. Aşa mi-a rămas porecla. M-am cunoscut şi cu generalul Ceacanica. Un adevărat domn. De la el am învăţat cum să mă îmbrac. Avea nişte toalete şi era de-o pedanterie, cum rar mai întîlneşti în ziua de azi!”

Partenera de afaceri a lui Ion Stoica este chiar Moartea. Acum pare că nu-l mai impresionează nimic. Şi totuşi… Singurii care îl ating în suflet pe lumea asta sînt copii. Nu poate să-i vadă morţi. De aceea nici nu confecţionează coşciuge de dimensiuni mici. Nu le suportă!

„Ştiţi de ce am slăbiciunea asta? Să vă spun: imediat după cutremurul din ’77 am fost chemat la vechea clădire a IML, era situată pe la Unirii, atunci. Morţii, care mai de care mai desfiguraţi, erau întinşi, unul lîngă celălalt. În curte a intrat o bătrînică plină de var. O căuta pe fiică-sa şi pe nepotu-său. I-a găsit. Imaginea era de groază: fata bătrînei îşi ţinea copilul de un an în braţe, aşa cum îi prinsese cutremurul. În momentul acela, pe lîngă cele două cadavre, trece un colonel care se împiedică de capul copilului. Am văzut negru în faţa ochilor. Mi-a venit să plîng. Am sărit la gîtul lui ca o fiară. El a zis calm, că s-a împiedicat şi nu l-a văzut. Ei, de atunci eu nu mai pot să văd copil mort!”

Regele Cioabă, Elena Lupescu și Petru Groza…

Pe demnitarii comunişti Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Emil Bodnăraş, sau pe fratele Elenei Ceauşescu, tot el i-a pregătit pentru ultimul drum. ”Intram în Comitetul Central ca la mine în casă”, povesteşte Ion Stoica. „Pe toţi îi ştiam, care e securist, care e trimis de ruşi, care e informator. Dar nu mă interesa. Îmi vedeam de meseria mea. Cînd a murit Dej, la Bucureşti venise lume din toată ţara. Plîngeau în hohote după el. La moartea lui Bodnăraş era o iarnă grea. Îmi aduc aminte că tovarăşii îl depuseseră la Mausoleul din Parcul Carol. Trei zile oamenii şi-au luat rămas bun de la el. Nişte soldaţi îl cărau dimineaţa afară, iar seara îl duceau înapoi în mausoleu. Săracii, de ei, erau deşelaţi, pentru că sicriul era foarte greu.”

Demnitarii comunişti nu intrau în biserică. Morţii lor erau depuşi în mausoleuri sau în aule, apoi, după o ceremonie solemnă, îngropaţi în cimitirul Sfînta Vineri din Bucureşti, pe celebra alee a comuniştilor. Pe unele dintre cruci se mai desluşesc şi azi steaua roşie sovietică sau secera şi ciocanul. Familiile unora au renunţat însă la simbolurile comuniste, pe care le-au îndepărtat cu dalta, înlocuindu-le cu cruci.

După revoluţie, firma lui Ion Stoica a adus din Bulgaria cadavrul vărului lui Fane Spoitoru, care s-a sinucis în puşcărie. Şi pe Regele Cioabă l-a condus pe ultimul drum. De rămăşiţele pămînteşti ale Elenei Lupescu, iubita Regelui Carol, tot Ion Stoica a avut grijă la întoarcera pe tărîmul strămoşesc.

Anii au trecut, lumea s-a schimbat, s-au schimbat şi obiceiurile. Nea Nelu Dric a rămas la fel. Nostalgic, acelaşi perfecţionist pentru care punctualitatea reprezintă cartea lui de vizită. „Nici înmormîntările nu mai sînt cum erau odată!”, mărturiseşte trist. „Înainte era fast, nu glumă. Păi, venea dricul, o frumuseţe! Cele mai elegante se numeau Paris sau Viena. Paris era aşa de înalt, că dricarul trebuia să dea jos crucifixul cînd trecea pe sub liniile de tramvai. Era tras de şase sau opt cai mascaţi. De-o parte şi de alta mergeau cioclii, șase la număr, îmbrăcaţi în negru, cu mănuşi albe şi cu pălării. La sfîrşit urmau rudele mortului. Acum nu mai e aşa. Locul dricului a fost luat de limuzine Mercedes.”

Păruială la capul mortului

Cel mai scump sicriu pe care l-a vîndut Ion Stoica a costat 2000 de dolari şi era un exemplar splendid, unicat. A fost cumpărat de nişte persoane cu dare de mînă, pentru o rudă de-a lor, care murise.

Negustorul e de părere că meşterii români fac nişte coşciuge a-ntîia, cum rar găseşti prin Europa. România chiar exportă în Italia sicrie şi diverse obiecte specifice înmormîntărilor, care sînt foarte apreciate. Modelele sînt diferite, culorile variază de la negru, gri, bej, maron, roşcat, lemnul folosit cel mai des fiind stejarul.

După o viaţă întreagă în care a vîndut mii de „pardesie de lemn” Ion Stoica spune că a început să se teamă de moarte. Ştie că ea vine şi că omul nu are cum s-o înfrunte.

 „Pe lumea asta sînt oameni şi oameni. Am văzut cum unii, care erau plini de bani s-au luat la bătaie în cimitir, după ce şi-au îngropat mortul. Scandalul a pornit de la avere. S-au îmbătat şi…au stricat totul. Ei uită că pînă la urmă pleci de pe lumea asta doar între patru scînduri.”

La prima vedere, Ion Stoica pare un dur, care a uitat să mai zîmbească, mereu preocupat de afacerile lui. În spatele acestei aparenţe, sufletul lui e de copil sensibil şi uimit că timpul trece aşa de repede. Are o fată căsătorită. Pe ginere l-a cooptat în firmă şi se înţeleg foarte bine. A rămas singur, însă, pentru că soţia a murit în urmă cu cinci ani. Îi duce dorul şi parcă o aşteaptă să vină. „În faţa mea a murit”, povesteşte negustorul. „Mi-a spus că îi e rău, n-are aer. M-am repezit să deschid geamul, apoi am luat nişte spirt, cu gîndul să-i fac o frecţie la piept. Cît au durat toate astea? Un minut, două. Cînd am ajuns la ea, sărăcuţa, murise. Cuminte, liniştită şi senină, aşa cum a fost toată viaţa. Port poza ei tot timpul cu mine, ia priviţi-o ce femeie frumoasă era! O ţin în dreptul inimii.”

De pe bucata veche de carton o tînără superbă, cu pletele în vînt, zîmbeşte fericită în soarele unui alt timp.

Dana Fodor/Răzvan Mateescu- 2002,

Foto D.F.M.

Fragment din volumul „Fetițele din cimitirul Roșu”