În satul lor de lângă Vidin, se născuseră vlahi şi vorbeau vlaşki, adică o oltenească autentică de prin părţile Calafatului, presărată cu simpatice regionalisme şi cu arhaisme pitoreşti, printre care se rătăciseră, fenomen firesc, o mână de neologisme bulgăreşti.

Ştiau că sunt români din moşi-strămoşi şi îşi iubeau neamul. „Limba noastră, legea noastră”, ziceau, iar România era, pentru ei, „Ţara”.

Înainte să meargă, efectiv, la „şicoală”, cei mici treceau printr-un fel de clasă pregătitoare a cărei unică menire era de a-i ajuta să înveţe bulgara, o mare necunoscută pentru liota de copii ai căror părinţi şi bunici, generaţii întregi de Florici rebotezate Sfeta, de Ioni deveniţi Ivani şi de Petre transformat în Petăr, comunicau acasă exclusiv în limba înaintaşilor lor, scoborâtori din Traian şi Decebal.

De convertirea fragezilor vlahi în cetăţeni bulgari de naţionalitate bulgară se ocupa, în sătucul de la malul Dunării, bătrânul învăţător, român şi acela, care se străduia să respecte regulile date de stăpânire şi, la clasa pregătitoare, să nu scape vreo vorbuliţă în limba neoficială şi adevărată a comunităţii căreia, de altfel, îi aparţinea întru totul. De bine, de rău, puştimea reuşea să prindă din mers, mai ales prin deducţie, câteva cuvinte bulgăreşti, deşi cu preţul câtorva hazoase confuzii.

Puşi să memoreze un cântecel care, tălmăcit în română, ar fi avut un vers spunând: „Eu merg la şcoală, măcar că sunt micuţ”, unde versiunea bulgară a lui „măcar că” suna „macar ce”, copiii înţeleseseră, apelând la proximitatea familiară, „măgar” și intonaseră textul cu asinul în mijloc, deși le era greu să priceapă ce căuta urecheatul pe-acolo.

Altfel, învățătorul își vedea de treabă, iar sâmbăta îi lua pe puii de român în câte-o excursie, nu foarte lungă, în afara satului. În dimineața cu pricina hotărâse deja destinația și, la finele unui scurt expozeu în bulgară, adăugă: „Deţa, dneska şte hodime na…” („Copii, astăzi vom merge la…”) „…Fântâna cu Plopi, fire-aţi ai dracu’ „.

Toponimul neaoş, ştiut de toată lumea ca atare, îl făcuse să uite că-i la clasa pregătitoare şi nu în bătătura proprie, la harţă cu Măria, nevastă-sa. Straşnic se mai înjurau când se aprindeau din câte-un te miri ce, iar sudalma era întotdeauna națională și daco-română…

CODRINA DIANA TOMOV