În mine trăiește un pod din piatră și oțel, un pod viu, cu povești, un pod care vorbește, și plânge, și râde, și se leagănă, un pod cu miresme de zgură, de ulei și vaselină. Podul Grant, cel vechi, încă se plimbă prin sângele meu ca o meduză aurie, ca o pastilă de bucurie care nu se va topi decât atunci când voi fi și eu topită….

Închid ochii și mă văd cu tata, mică, nu ajungeam cu fruntea la marginea de fier a podului. Mergeam spre casă, de undeva, nu știu de unde. Nu mai puteam de fericire! Săndăluțele mele erau, și ele, vesele. Mă plimbau pe pod, ca niște prietene de nădejde, pe care mă puteam baza. 57fe78b8-f004-4a5f-9565-46dc592b13d5

Eram pe pod. Sub noi, locomotivele se chemau una pe cealaltă: Huuuuuuuuuuuuuuu!, Huuuuuuu! Tata, în stânga mea, ca să mă apere, era înalt și tânăr, purta soarele pe cap și trebuia să strâng din pleoape ca să-l pot privi.

”Dani, uite o locomotivă veche!”. Ne opream și mă ridica de subsuori s-o văd mai bine. O magaoaie neagră, unsuroasă, cu roți ca de căruță, cu un coș care tușea un fum gri, pufăia în față, apoi, trecea pe sub trupurile noastre. Ciu-ciu-ciu-ciu… ! Fumul mă îneca, („Dani, să nu respiri acum, da?”- zicea tata.) și mă pudra cu funingine pe obraji, pe mânuțe, pe rochița albă cu piersici . Dar cui îi mai păsa? Simțeam că înfrunt mașinăria aia imensă și mă simțeam atât de curajoasă.

Țipam și eu, odată cu locomotiva: Eeeeeeeeee! Aaaaaaaaaa! Uuuuuu! Și bucuria din ochii mei castanii, inundați de lacrimi, îl făcea pe tata și mai frumos.

Pe la mijlocul podului ne opream din nou. Știa tata unde! Când treceau camioane, podul dansa cu noi, vibra și huruia din toate oasele și venele lui. Îmi plăcea să sar pe el, în clipele alea, și să urlu ca o nebună: „se mișcă, se mișcăăă!”  Tata râdea.

De sus, cartierul meu arăta ca un tort imens. Copacii erau lumânările verzi, șinele de calea ferată, care străluceau ca diamantul, erau din frișcă, iar casele și vilele de un etaj, din caramel, stafide și ciocolată.

După ce coboram pe niște trepte din fier, pe care săream cu toată greutatea mea de fetiță, tata se oprea la o crâșmă cu multe mese și scaune din tablă albă. Comanda mititei, bere și Cico. Toate ospătărițele îl cunoșteau, și eram atât de mândră. Pfff! Cine mai era ca noi?!

În zare, podul meu îmi făcea cu ochiul, ca un om bun, și parcă ridica-n sus, de spinare, ca să mă facă să râd.

Nu am văzut uciderea lui, cu toate că mi-am dorit să fiu ATUNCI, cu el. Nu m-a lăsat mama. „Nu ai ce căuta acolo, că ne supărăm, mănânci bătaie!”

Mi-a povestit, însă, tataia cum a fost: „L-au măcinat ca pe-un castel de nisip, Dănuță! Așa i-au făcut. Cu buldozere, cu camioane, cu pikamere, cu…” Și se oprea gâtuit. Își mai aprindea o mărășească puturoasă, ca să-și alunge lacrimile. „Mă, Dănuță, asta discutam și cu cizmaru`​ aseară, ce-au avut cu el, mă? Cu ce-i deranja PE EI? (când zicea „pe ei”, parcă lovea cu pumnii în călăii care au dărâmat frumusețe de pod) Eu am crescut pe podu`ăsta! Nu l-au fărâmat americanii-n `44, nu l-au dărâmat rușii, dar l-au distrus ăstia.” 52868260_2578142352215480_3430362504977448960_o

Cu plânsul bine ascuns în gât, mi-am pus rotilele-n picioare, și direct la pod m-am dus. Am ignorat toate avertizările și amenințările mamei. Îmi bătea inima: trrrr, trrrr, trrr, de nervi, de ciudă, (pe ce pod mă mai legăn eu acum?) și, când am ajuns acolo, m-am oprit ca să văd. Nu mai era nimic. Doar cerul gol pușcă, excavatoare, sute de muncitori murdari, praf și soare. Un uriaș infam s-a jucat și, cu un bobârnac, a dărâmat Podul Grant și casele din jur. Totul era o rană imensă. Dar lângă buba aia sângerândă, se ridica alt pod, nou, alb, mai mare, mai modern, mai…nu știu cum. „Lasă, c-o să mă dau eu și pe ăsta!”, mi-am zis în gând și m-am întors acasă cântând mârâit: „Podul de piatră s-a dărâmat/A venit apa și l-a luat… Vom face altul pe mal în jos, altul mai trainic și mai frumos…”

Dana Fodor Mateescu, 1 martie 2020

Foto epocă: Bucureștiul meu drag.

Foto picior Podul Grant. DFM

„Podul Grant a fost un pod pentru șosea și tramvai, inaugurat în 1910, care traversa liniile de cale ferată ce intrau în Gara Basarab și Gara București Nord. La sfârșitul anilor `70 și începutul anilor `80, în paralel cu acesta a fost ridicat un nou pod care trece peste un grup de căi ferate de 136 de metri lățime, construit conform noilor standarde antiseismice stabilite după cutremurul din 1977.

Numele podului vine de la Effingham Grant (1820-1892), secretar al consulatului Regatului Unit la București în prima jumătate a secolului al XIX-lea. După falimentul fabricii sale „Fonderia de la Belvedere”, Grant este nevoit să vândă statului român o parte din terenurile moștenite de la boierii Golești (Grant a fost căsătorit cu nepoata marelui logofăt Dinicu Golescu). Restul proprietății a fost parcelat de Grant, terenurile fiind vândute lucrătorilor de la CFR.” (Sursa Wikipedia)

Publicitate