Nimeresc pe niște ulicioare rustice. Nasul meu detectează cina cu acuratețe de vreo sută de pași. Caut un loc pe terasa Pensiunii Csatari și comand repede. Masa are vedere spre râul şi sălciile pletoase din curtea cochetă a pensiunii. Nu ştiu ce-mi face mintea să stea în loc: clipocitul apei sau iarba care vibrează, pătrunsă de soare la asfinţit. Este verdele din grădina raiului.

Scot bilețelul albastru. Singura fărâmă de scop care mă mai mișcă într-o direcție oarecare. Naufragiații care dau din mâini şi din picioare, agățați de o scândură în mijlocul oceanului, suferă de aceeaşi iluzie ca mine. Cred aiurea că zbaterea lor îi duce undeva.

Mă uit la bilet, fără să clipesc. Albăstrelul nu se intimidează.

— Gulașul dumneavoastră.

— Mulțumesc, zic încercând să-mi țin saliva în gură.

Pornesc asaltul cu lingura.

Dar mai am o mână liberă, care nu-și găsește liniștea. Netezesc hârtia. O fac să pivoteze încetișor sub degetul mare, până execută o întoarcere de 360°, mai departe de stropii de gulaș ce sar pe lângă farfurie. Bilețelul albastru se încăpățânează să rămână misterios. CONFRUNTAREA pe care o anunță cu litere îngroșate îmi umple mintea, ca un virus. Supa iute are gust de confruntare. Cartofii cu rozmarin miros a confruntare. Simt în mână miezul chiflei calde pe sub coaja crocantă, ca o invitație la confruntare. Mușc din ea cu poftă. Apoi frigăruile din farfurie sunt un exemplu grăitor despre ce se întâmplă când pierzi o confruntare cu un om care are o țeapă în mână.

Eu nu te opresc, du-te și fă-ți viața frumoasă!

Strâng cuțitul în mână până mi se albesc degete iar masa bufnește sub pumnul meu, făcând furculița să scrâșnească în farfurie. Chiar și confruntările imaginare sunt prea mult pentru mine! Sunt o lașă care a fugit în loc să încerce să repare. Până acum nici unul dintre noi nu făcut un lucru atât de groaznic, încât celălalt să nu-l poată ierta. Astăzi ceva s-a rupt. Și tot ce am la îndemână să peticesc gaura e pătratul ăsta fără sens, de hârtie albastră. Trebuie cu orice preț să-mi facă viața frumoasă…

Dau farfuriile goale într-o parte. Am Wi-Fi la restaurant, așa că tastez într-o doară: M Iosif,  Dolina de sare, nămoluri minerale. Durează o veșnicie să se conecteze… În sfârșit, găsesc niște articole: Rezervația naturală Muntele de sare, Canionul de sare din Praid.

Bingo!

(….)

Apuc să fac doi pași înapoi. Ceva dur se izbește de tendoanele mele. Sunt jos. Nu-i un loc bun! Mă agăț de cel mai apropiat pietroi. Năluca albă despică aerul la un cot distanță de mine, într-o viteză drăcească. La naiba, sunt jos din nou! Bubuiala de tunet percutează în peretele de sare al muntelui și ricoșează peste valea cu ierburi înalte. Peste râul care șerpuiește de-a lungul ei. Peste păduricea de pe malul celălalt.

Nu este un ecou!

Un al doilea cal năvălește, ca un bolid, pe urmele celuilalt.

Fuck! Ridică-te!

Se apropie. Armăsarul negru se cambrează. Frământă pământul în picioare și fornăie la nici doi pași.

— Ho, nesătulule! Gata, gata, șoptește o voce joasă.

Călărețul mângâie coama calului și se dă jos doar după ce-l liniștește.

— Ești bine?

https://joculdeavatiascunselea.com/2019/09/25/extras-din-roman/

Autor:  Em Madara