Andrei era mic. Avea vreo cinci ani. Trebuia să mergem la o vrăjitoare celebră din Otopeni, ca să scriem un text despre o baltă a farmecelor, despre blesteme și legături de moarte făcute în miez de noapte, leacuri de amor din inimă de țap, lapte de cuc schizofrenic și buze de coropijniță blondă. D-ale meseriei de…reporter special.

Ca de obicei, n-aveam cu cine-l lăsa pe copil, așa că l-am luat cu noi. I-am zis să fie cuminte, să zică bună ziua, să…

-Muchinuțo, dar vrăjitoarea asta zboară pe mătură?

-Nuuuu! Să nu cumva să zici așa acolo!

-Da` baghetă magică are?

-Are!-  sare și Răzvan care era vârât cu totul în dulap. Își căuta pantalonii.

-Și schimbă lucrurile?, zice Andrei.

-Cum să le schimbe?

-Adică, dacă-i duc mașinuța asta distrusă, mi-o face la loc?

-NU!

-Păi atunci ce fel de vrăjitoare-i asta?

-Una specială.

Dezamăgit, puștiul s-a urcat în mașină și a așteptat să plecăm. Am observat că-și luase un Fiețel 500, cu ochii scoși, făcut zob, dăduse cu ciocanul în el, ca să-i testeze rezistența la accidente. (așa mi-a pus!).

Ajungem, eu cu inima puțin strânsă. Vilă cu trei etaje, ca un palat, te puteai da cu bicicleta prin sufragerie, marmură roz pe jos, brizbrizuri, scări ca la IML., plus ecou. Andrei a rămas cu gurița căscată:

-Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Și ecoul: aaaaaaa.

-Uuuuuuuuu, făcea băiatul.

-Uuuuuuu, zicea și ecoul.

-Șșșș! Mai taci, mă, din gură! Unde te crezi?, i-am șoptit încruntându-mă nițel.

-Păi tu nu vezi că e ecou?

-Ba văd! Și ce? Vrei să chirăim ca tâmpiții? Am venit aici cu un scop, am mai discutat asta, da?

Vrăjitoarea, o țigancă tinerică și cu flori în păr, ne-a invitat înăuntru, ne-a adus cafele și suc. Andrei s-a potolit cinci minute, atât cât a pus tac-su camera video în funcțiune. Dar când să răspundă la întrebări și să se lase filmată în toată splendoarea aurului ei, regina farmecelor a fost oprită de fiul meu:

-Auzi? Îmi repari și mie mașinuța?

Femeia a râs cu toți dinții și și-a scuturat cerceii valoroși, care făceau: zzzziiiing-zzzaaaang- zdraaaang.

-Da` ce-are mașinuța ta?

-E stricată. Am lovit-o cu ciocanul. Tu ești vrăjitoare, nu?

-Da…

-Atunci, fă-mi-o!, a zis, ferm, puiul meu. Vrăjitoarele trebuie să repare mașinuțele copiilor din toată lumea!

Țiganca a rămas cu ochii căscați. Uitase să mai clipească. O vedeam că-și frământă creierii, ca să-i dea un răspuns, ceva.

(În gândul meu: hait! ți-a făcut-o piticania. Să te văd, acum, regină a magiilor albe și roz!)

Credeam că o să treacă mai departe, c-o să facă pe surda, c-o să-i dea un răspuns cretin…N-a fost așa, spre surprinderea mea. Vrăjitoarea s-a ridicat de pe canapea și a plecat, lipa-lipa, într-o altă cameră, probabil la fel de mare ca și aia în care eram noi.

-Mă, ți-am zis să ne lași să ne facem treaba?- s-a rățoit Răzvan la el. Când plecăm d-aici își iau cinșpe mașinuțe! Dar NUMAI dacă ești cuminte!

Copilul n-a mai apucat să răspundă, pentru că magiciana cu cercei s-a întors cu un… avion. Femeia și-a țuguiat buzele, și a făcut:

-Vuuuuvuuuuuu! Uite ce vrajă am făcut pentru tine!

I l-a dat lui Andrei, apoi am continuat interviul, fără alte întreruperi semnificative, decât unele mici, mici. (fac pipi!, mi-e sete!, unde mi-e săndăluța? aia galbenă de pe masă ce-i? mă lași să mă dau pe bara de la scară? zici că-i un tobogan… Plasma aia e plasmă sau e cinematograf? Cât e ceasul? E Ben Ten la Cartoon Network. Pot să desenez pe pereții doamnei? etc…)

Băiatul nu s-a jucat cu avionul „născut” din farmece, bu-hu-huuuu. L-a pus pe canapea lângă autoturismul paradit.

Terminăm treaba, ne luăm rămas bun… („Mânca-v-ar mama, aveți un copil dă milioane, ăsta o s-ajungă barosan! Aveți grijă dă el!)

Și plecăm.

În mașină, Andrei, foarte dezamăgit, dar în același timp, superior:

-Asta e vrăjitoare? Habar n-are! Nu face deosebirea între un avion de doi lei și-un Fiat 500! Crede că-s prost?

Dana Fodor Mateescu