Povestea asta am auzit-o de la tușa Raveca de la Țaga, județul Cluj. Eram mică, aveam vreo 10 ani, o otravă de copil, nu ascultam de nimeni și credeam că lumea e o căruță cu cai, firește, condusă de mine. O zgâtie curioasă, o obrăznicătură tunsă băiețește, cu ochi de veveriță și genunchii rupți mai tot timpul. Asta eram.

Am stat la Țaga câteva săptămâni, vara, am făcut numai boacăne (am întărâtat niște bivoli care erau să mă omoare, am băgat un băț în cur unui țap și m-a alergat vreo trei km, de credeam că leșin, etc.)

La plecare, toată lumea s-a bucurat sincer că scapă de mine. (Tulai Doamnieee, bine că s-o dus!) Cred c-au dat și-o petrecere, de uimire și fericire că m-am cărat la București.

Mai iertătoare din fire, tușa Reveca mi-a oferit în dar două păpușele din lemn, vechi, vechi, de pe vremea când era ea mică, pe la 1930. Un țărănuș și-o țărăncuță, cât palma mea, se pupau cu foc: țoc-țoc, dacă le apropiai capetele.

-Mno, Dănuță, ni la tușa doi pupăcioși. Să ai amintire…și să fii cuminte, da?

-Daaaa! Săru`mâna!

I-am întors pe toate părțile, m-am uitat în fundul lor să văd ce mecanism au, i-am ciocănit, am mușcat nițel din flăcău (o fi bun?). Nu prea m-au încântat. Dar povestea lor mi-a plăcut. Mi-a zis-o tușa.

Cică într-o zi, tatăl ei a venit acasă cu păpușile alea ciudate. Era prin februarie, iarnă grea, omăt cât casa. Lupii urlau a moarte.

-Cin` ți le-o dat? L-a întrebat râzând muierea lui, mama Ravecăi.

-Ia, un flăcău, un străin, nu-i de pe la noi. L-am traversat cu sania păste lac, că niciun sătean n-o vrut să facă asta. Ziceau că nu-i bine, că-i pericol să se rupă gheața. Io m-am încumetat. Mă, muiere, mă, da` era frumooos, ca prinții, mă! Cu păru` lung, galbăn, și ochi ca stelele. Înalt, voinic. Cân` am ajuns în mijloc, s-o pornit o furtună, nu vedeai nimic în față și nici în spate. Și s-o crăpat gheața. Trosc! Am zis că murim înecați. Au ieșit valuri, un vârtej mare, acu` mă-nghite, și m-o luat în adânc. Tulai, vai! Străinu` m-o ajutat să ies, mi-o tras și sania, avea putere, nu glumă. Am scăpat din copcă și am ajuns cu bine la malu` ălălalt. Ud fleașcă, frig-frig, hainele înghețate-lemn. Da`, când mă uit la flăcău, n-avea nic. Nu era ud și râdea așa, parcă era zălud. „Nu te spăria!”, mi-o spus. „Io-s Dragobetele și-mi caut o drăguță, că e vremea. Îți foarte mulțămesc pentru ajutor.”

Și mi-o dat jucăreaua asta, cică aduce noroc în dragoste. Mi-o spus să-mi iubesc muierea și s-o respect. Și s-o dus cu Dumniezo.

-Atunci e musai să te țuc, bărbate!, i-a zis nevasta, care credea că aiurează de la apa înghețată din lac. Și l-a sărutat cu foc.

De atunci, cei doi pupăcioși au rămas în familie. Un meșter popular i-a luat ca model, a mai făcut vreo zece, aproximativ la fel, și  a început să-i vândă pe la târguri.

Păpușelele primite de la tușa Raveca au stat ani buni și la mine. Încă se mai pupă…

Dana Fodor Mateescu