Am iubit Brașovul dintotdeauna. E orașul în care m-aș pierde zile în șir, n-aș mai bea apă, n-aș mai mânca, n-aș mai vorbi. Aș vrea doar să-l simt sub tălpi. Desculță l-aș măsura, să-l simt mai feroce cum mă amețește, cum dansează numai cu mine și mă minte că sunt cea mai frumoasă femeie din lume. (Aiurea, așa face cu toate! E parșiv.)

Brașovul meu e orașul-bărbat, orașul-prinț, orașul voievod. Stă drept, cu pletele lui verzi, de june, și ochi aprigi, în care nu poți privi decât foarte rar. Brașovul mă face să-mi fie dor de el și atunci când sunt acolo

Iubesc casele vechi din centru, ridicate de mâini străine în secole demult apuse, monumentele istorice cu ferestre misterioase, cu mușcate roșii, curțile lor secrete și porțile care vorbesc, porți cu carnea scorojită și clanțe uriașe din fier atinse de palmele lui Hans sau ale Esterei acum sute de ani. Apoi, străzile uimite și cuminți.

Am fost vara asta acolo și am descoperit un Brașov toropit de căldură, cu pleopele lăsate peste amintiri, cu muncitori plictisiți care-l scormoneau de zor în pavaje, cu pikamere și lopeți, cu turiști grăbiți, lingând înghețate imposibile și bând bere rece de la dozator. Brașovul meu. Minunatul meu. Nebunul meu. Medievalul meu.

Ne-am plimbat, am urcat pe Tâmpa cu telecabina, am mâncat mure și zmeură, am făcut poze. M-au dezamăgit până la furie unii dintre turiști sau ce-or fi fost ei…

Sus, pe Tâmpa, când am ajuns, era o liniște binecuvântată, aerul părea o apă verde cu miros de rășină. Apoi, au venit ei. Români trăiți prin Spania și Italia. La început vorbeau în limbile de împrumut, apoi și-au dat drumul, că n-au mai rezistat.

Urlete ca la meciurile dintre Steaua și Dinamo, hârtii aruncate pe jos, mucuri de țigară, chirăte ascuțite: „Marișicăăă, vino, fa, și ti scalămbăi? Acușa o sî ti pravaliești în prapastia șeia!” „Fernando, stai la un loc, că te pocnesc!”, „Băăă, Costele, bă, așteaptă-mă și pe mine că nu pot să merg, mă lași singură?”, „Madreee, am voie să mă chiș d-aci, dă sus?”, etc.

Toți vor să-și facă poze acolo, la Panoramic, pentru neamurile din sat și să crape de oftică macaronarii sau nemțălăii, când or vedea ce patrie frumoasă avem. Sâc!

Abia am așteptat să plece toți, ca să putem asculta pădurea, liniștea, glasul orașului care venea până sus, ca un cântec ciudat și străvechi, un dangăt de clopot născut acum 500 de ani. Dar plecau unii, veneau alții… La fel de mișto! Când am nimerit un grup mai cuminte, ne-am relaxat și noi 17 minute. Apoi…
Am mai fi stat, dar pleca telecabina.
Cu regret ne-am despărțit de Brașov. L-am îmbrățișat, l-am sărutat pe obraji și i-am promis că ne vom întoarce. Deja mi-e dor de el.

Dana Fodor Mateescu