„Bă, boule, radical din 121 e unşpe, băăă, dă câte ori să-ţi mai explic, că mă-nebuneşti? Ia creionu’ şi scrie!”
Un bărbos plin de jeg, dar cu sclipiri de inteligență în priviri, stă pe o grămadă de lemne şi dăscăleşte o mână de aurolaci, cu pungile lipite de guri. Boturile lor sunt argintii, de parcă s-ar fi dat cu fard de pleoape. Nu e o lecţie obişnuită de matematică. „Profesorul” se plimbă printre ei. Pare beat, dar e simpatic. Ţine în mâini culegerea de probleme a lui Grigore Gheba, ruptă, cu foile ferfeniţă. Cu ea, le mai păleşte, din când în când, pe „loaze” în moalele capului. „Elevii” lui, copii ai străzii între 6 şi 14 ani, ameţiţi de foame, se chinuie să înţeleagă radicalii. La ce le-or folosi?
Bărbatul a fost cam recalcitrant la început şi puţin i-a lipsit să-mi cârpească şi mie una cu Gheba peste ceafă. Dar după ce-a primit cadou ţigări Viceroy şi o jumate de rachiu, s-a îmblânzit ca un miel care stă lipit de țâța oii.
Povestea lui? Film, nu alta! Recunoaște că băutura l-a adus în halul în care este. Are 60 de ani. Fără casă, fără buletin, fără nimic. De 12 ani e pe străzi.
„Io-s de fel din Brăila, de la Panait Istrati. Nu-s cretin. Mama era învățătoare. Mi-a plăcut matematica de mic, dom’le. A fost prima mea iubire, prima mea amantă. Am intrat la facultate din prima, imediat după liceu. Noaptea, colegii mei de cameră, că stăteam la cămin, făceau prostii, dar eu aveam în cap cartea de matematică. Apoi m-am îndrăgostit de Mara. Era în anul doi la Limbi străine, făcea engleză și italiană. Era frumoasă ca o zână. Din cauza ei mi-am distrus viața. Tot universul mi l-a întors pe dos. Și știi de ce? Am găsit-o într-o zi cu un coleg d-al meu, dom`le, în patu` meu… În cearceafurile mele, trimise de mămica, spălate și apretate de mâinile ei. Atunci mi-au venit toți dracii! Ce cauți, fă, curvo în așternutu` meu? În patu` în care ai fost aseară cu mine? Și jap, jap!, i-am tras două peste bot. Pe Gică l-am bătut măr, i-am spart și arcada. A fost mare scandal, au vrut să mă exmatriculeze, făceam ca un nebun. Se prăbușise lumea pe mine. Apoi m-am luat de băutură. Ca să nu mor pe loc!”
În timp ce povestește, trage vârtos din rachiu și fumează lacom mușcând cu dinții din țigară. Cu ură și poftă mușcă. Chiștocul e un sfârc de-al Marei, l-ar rupe fărâme! Scuipă elegant într-o parte, peste țestele unor puști sărmani, duși pe alte planete cu mintea. Se aude o Ambulanță cum zbiară. Cineva e la necaz.
„Auzi, do`nșoară, stai să-ți mai zic, nu pleca! Nu m-au exmatriculat, m-au iertat, da` m-au mutat la alt cămin. Când mi-am dat lucrarea de licenţă eram niţel beat. Nu ştiu cum am luat examenele, da` le-am luat. Am devenit profesor de matematică. Jur!”
Mâinile care îi tremurau la început ca lovite de Parkinson au început să se calmeze. Ochii i se îneacă în ape tulburi, în care plutesc ecuaţii de gradul trei…
Dom` profesor zice că a fost și însurat, la un moment dat, a avut și-un copil, a predat și la o școală generală din județul Brașov. Sătulă de scandal, matematică și alcool, soția a divorţat. Casa i-a revenit ei şi copilului. A fost dat afară și din slujbă. Partidul Comunist Român nu voia să aibă în rândurile lui un asemenea specimen declasat. Bărbatul a ajuns pe drumuri. De atunci, dom’ profesor a trăit din prăbușire-n prăbușire.
S-a aciuat în București. Are o soră în cartierul Militari, căreia îi mai cere bani, dar rar, să nu-l prindă cumnatu-său, că-i rupe ţurloaiele. „Al dracu` de mitocan, zice profesorul, eu l-am făcut om şi acum mi-a interzis să calc în casa sor’mii. Când a venit în Bucureşti, taman din Rădăuţi, a stat trei zile cu gura căscată. Nu mai văzuse oameni încălţaţi cu pantofi, decât în filme, la casa de cultură. Ptiu!”
Beţia e o stare de spirit pentru el. Când i se înmoaie picioarele, adoarme pe unde se nimereşte. Nu-l mai interesează nimic. Acum, după atâţia ani de atunci, râde când îşi aduce aminte. Pare fericit aşa, ca măgarul printre aurolaci. Nici nu pare că vrea altceva. Perna lui e… culegerea de probleme Gr. Gheba, la care ține ca la o icoană. Într-o zi, au venit nişte reprezentanţi ai unui ONG şi i-au adus de mâncare şi haine. I-a fost ruşine să le spună că el a lucrat în învățământ. „Nu vreau mila nimănui! Că nu e nimeni vinovat din cauză eu sunt așa cum sunt! Întâi mă uit la om. Calculez. Dacă e al dracului, şi asta se vede pe chip, nici nu primesc bani de la el. Îmi cumpăr băutură din banii pe care-i iau de la sor’mea Nina și din pensie, că am și pensie socială. Mă descurc. Mănânc din când în când şi mă chinui să-i învăţ p-ăştia să facă socoteli, că nu merg la școală. Deh, obişnuinţa! Măcar să fac ceva, nu?”
Omul e bucuros că s-a împrietenit cu micuții. Ei îi mai țin de urât. Unii habar n-aveau să scrie. Tot el i-a învăţat, între două sticle de otravă şi o ţigară scuturată. Sunt bucuroşi acum că reuşesc să silabisească reclamele de pe bulevard şi că pot face socoteli. „Io știu încă toate fomulele, după atâţia ani. Poţi să mă verifici! Ia zi, îți amintești care e produsul sumei prin diferență?”
Mă umflă râsul. La mate am fost destul de limitată. Nu mai știu mare lucru. Dar îmi reamintește el, omul care doarme pe străzi, cu o minte încă limpede și ascuțită:
„(a + b) ( a – b ) = a² – b² …Sau Pătratul unui binom, adică ( a + b )² = a² + 2ab + b²? Ce zici? Am memorie? Aaam!”, și gâl, gâl, gâl, mai trage o înghițitură de alcool.
Rămân perplexă. Binoame? Algebră? Întotdeauna mi-a fost groază de ele! Oare cum le poate iubi cineva?
„Auzi, don`șoară? Știi ce le zic mereu boschetarilor mei? Le spun așa: bă! când o fi să crăp beat, să-mi puneţi culegerea de probleme sub cap şi să-mi aprindeţi o lumânare, că eu v-am învăţat de bine, tu-vă muma-n cur dă lepre! Și ei râd.”
Plec. Îi las să se…distreze cu binoamele. În lumina apusului auriu de octombrie, le cresc aripi până la cer. Se mai aude doar vocea profesorului, înecată în rachiu:
„Bă, ia să-mi spună mie, acu`, care știe cât e radical din 625, că-i dau o țigară din aia bună!”
Dana Fodor- 2001
Foto: Răzvan Mateescu
Dana Fodor Mateescu 
Waw! Ce personaj… Oamenii aceștia cu lucidități care șfichiuie ca un bici, producând fulgerări între neuronii lor fezandați în alcool, te surprind cu garda jos, fiindcă nu te-ai fi așteptat ca mintea lor să mai lucreze încă…din spatele acelei priviri goale și încețoșate.
Eram pe teren cu o lucrare … Mă întorceam de la treabă și nu era încă foarte întuneric, deși se înserase. Într-un șanț, sta răsturnat un om. La țară, nu e un fapt atât de neobișnuit și poate că aș fi trecut și eu mai departe, mai ales că eram oarecum străin de oameni și de locuri. Dar acela din șanț era o față bisericească. Era îmbrăcat în veșminte preoțești, ori cu asta nu mă împăcam. A fost mult până când am făcut gestul, că mai apoi au mai venit niște oameni să mă ajute. „Lăsați-l dom inginer, că n-aveți ce-i face!” îmi spune unul care mă știa. „Nu pot, haideți să mă ajutați, să-l ducem acasă!” l-am rugat. La început preotul a protestat cu vorbe urâte pentru că în fond, îl deranjasem. Pe drum însă, certat de ajutorul meu care îl susținea din partea cealaltă și care i-a spus că eu nu sunt un oarecine 🙂 (scuze!) a început cu mine o discuție pe care aș fi găsit-o mult mai interesantă, de nu m-ar fi tras mereu înspre cele două margini ale drumului. Am trcut prin istoria religiilor, filosofie, geografie și părea să știe orice subiect. Un om care mirosea a vomă și a urină… La el acasă am fost întâmpinați de fiica ce lucra la primărie și de ginerele care îi luase locul în biserică. Acesta era se pare oful și explicația bețiilor sale. Mă cunoșteam cu ei amândoi și a fost un moment de maximă penibilitate. Mă priveau urât, de parcă eu l-aș fi adus în starea aceea. Ajutorul meu se pornise în niște explicații care încercau cumva să mă scuze, dar l-am luat de braț și am plecat repede de acolo. „Să vii la biserică la mine, să mai vorbim!” mi-a strigat bătrânul. „Biserica ta e acum la bufet!” i-a zis fiică-sa, înghiontindu-l în spinare.
Doamne, ce subiect! Bietul om! Să nu crezi că ar fi unicul! Sunt convinsă că sunt mulți asemeni lui, sau multe! Că precis sunt și femei distruse sistematic de bărbați sau de propriii copii. Femei cu minți sclipitoare, femei care au fost superbe in tinerete, care ajung gunoaie sau in mormant din cauza bolilor provocate de…stres, suparari, batai, umilinte. Există oameni pe pământul ăsta meniți să ucidă, lent. Si scapa nepedepsiti. Ba chiar se mai gaseste vreun cretin care sa-i laude si sa le dea dreptate.
Eu mă gândeam și la violența în familie, care face referire îndeosebi la vânătăile corporale, aplicate în mod obișnuit de către bărbați, femeilor. Dar violența verbală? Se știe că aici bărbații sunt mai neajutorați. Ei nu stăpânesc așa de bine darul vorbirii. Sunt mai primitivi în arsenal. Ca și cum înainte de confruntare ei și-ar fi ales ghioaga ghintuită, iar ele pistolul mitralieră. Inegalitate maximă. Și sunt vânătăi pe creier ce nici nu se mai vindecă vreodată. Unii sunt mai combativi, lovesc la rândul lor trădându-și animalitatea și făcându-se de râs. Alții se lasă înfrânți, se dedau beției și…tot se fac de râs.
Depinde de barbati! Unii injura si-si insulta partenerele, din principiu. Pentru orice greseala facuta sau nefacuta. Cunosc cazuri. 😦
Da… Slavă Domnului că mai există însă și destule perechi frumoase (ca a voastră, dacă îmi permiți să spun) în care bărbatul și femeia nu au intrat în căsătorie ca într-un ring, să vadă cine îl dovedește pe celălalt, ci din iubire și să își fie alături. Cursul părerilor noastre de mai devreme a fost determinat de drama bietului profesor. Sunt convins că sunt multe cazuri și de un fel și de altul.