În 1964 tata muncea pe Șantierul celei mai mari Hidrocentrale de pe Dunăre: Porțile de Fier 1. Avea 24 de ani și era frumos ca un actor de cinema. Dar el nu prea se privea în oglindă. Bihoreanul plecat de acasă la 14 ani, printre străini, ca ucenic, n-avea vreme. Îmbrăcat în salopetă, cu un basc pe cap și bocanci în picioare, trebăluia zi-lumină alături de echipa lui. Căra, aducea, lega sârme, dădea cu ciocanul.

Condițiile de muncă erau grele. Iarna frig, de-ți îngheța și apa din stomac, vara caniculă ca-n Bărăgan, apoi furtuni isterice cu tunete și fulgere. Dormeau în barăci, vai de viețișoarele lor! Dar ei, fiind tineri și un pic nepăsători, se bucurau de orice și visau cu toții să ajungă măcar o dată pe insula Ada-Kaleh, cea care urma să fie ucisă în curând.
„Circulau niște legende extraordinare despre insula asta. Cică acolo locuia o turcoaică, o prințesă ferecată-ntr-un turn. Cine ajungea la ea și-i dăruia un trandafir alb, avea noroc toată viața. Dar eu nu credeam în așa ceva! Ce naiba?! Eram în secolul în care Gagarin zburase în spațiul cosmic. ”, îmi povestea tata în timp ce fuma un Carpați scuturat. „Pe mine mă interesa insula, voiam s-o vizitez, știam că ea o să se ducă la fund, ca să facem lacul și hidrocentrala.”

36966818_2223832864313099_1843855302991020032_n
Tata, fericit, la mijloc.


Pe șantier se organizau mereu concursuri de stimulare a productivității, gen „Cel mai bun muncitor al lunii”, „Cea mai bună echipă”. „Cel mai bun sudor” etc.. Tata a depășit norma și a câștigat o zi liberă, plus o primă pe măsură, doar era muncitor-fruntaș.
Tii, mare bucurie pe el! S-a dus în baracă, și-a scos pantalonii „la dungă”, de sub saltea, cămașa albă, pantofii, cravata, s-a bărbierit frumos, și-a dat cu spirt pe obraji (niciodată cu parfum, nu-i plăcea! Avea el o dambla: „Cel mai bun miros e curățenia!”)
Și ce să facă? S-a gândit să meargă pe insula Ada Kaleh. Colegii, invidioși și puși pe glume de șantier: „Băă, Fodorică, vezi să nu rămâi p-acolo, la turcoaice, băă!” „Dacă nu se mai întoarce unguru`, io îi iau patu`, basca și valiza…Hă, hă, hă!” „Auzi, mă?! Ia-mi și mie nește sarailii și-un pachet de țigări!”
Și-a plecat tata.

Se spune că pe insula Ada-Kaleh era un paradis: flori, copaci, pomi fructiferi, caiși cu fructe de aur, cât pumnul, smochini, meri și măslini, aer curat; briza dulce de pe Dunăre, cu miros de pește proaspăt, se îmbrățișa cu vântul de munte, cu iz de cetină. Erau acolo case vechi, frumoase ca niște regine, restaurante cu cele mai bune preparate turcești, cârciumi vestite, cofetării.
Pe vremuri, era un loc foarte căutat de turiști. Prețuri mici și totul bun.
„Am ajuns acolo cu barca, erau tot felul de taxiuri pe apă, zicea tata. Am plătit un nene și m-a dus. M-a întrebat dacă sunt prima oară pe insulă. I-am spus că da. <<Vrei la fete?>>
<< Nu, nu!>>
<< Hahaha! Ești primul care nu vrea așa ceva! Ce ești?Evreu? Ardelean?>>
<< Sunt român!>>”
Ajuns pe insulă, tata s-a apucat s-o ia la talpă. Se simțea ciudat, nici el nu știa de ce… Era cald, natura își dezvelea toți nurii și o bucurie cuminte îl cuprindea ca o apă, de peste tot.„Cetatea era, așa, ca un paralelogram. Avea cazemate, bastioane, construcții medievale şi şanţuri de apărare. Extraordinar de frumoasă! Cică fortificaţiile erau legate prin drumuri subterane de pământul sârbesc. Știi ce rău îmi părea de ea? Trebuiau s-o înece…”
După trei beri reci, la țap, într-o crâșmuliță cumsecade, tata a început să simtă insula ca pe-o făptură vie. Îi auzea respirația. Ada Kaleh avea așa, un fel de piele, de carne, un trup de femeie și-o inimă cât un vaporaș.
Pe la prânz, i s-a făcut foame. A comandat vinete și musaca, kebab și, ca desert, cataif. Le-a stropit cu vin turcesc de la Marmara. O cafea la nisip și… gata.
S-a apucat să se plimbe din nou. Ce de minunății a văzut! Case mari, domnești, căsuțe mai modeste, cu niște curți sănătoase, de gospodari, cu ghivece de flori, copaci falnici, ai căror denumire n-a aflat-o niciodată, pentru că n-a mai întâlnit așa ceva nicăieri pe uscatul românesc, turci îmbrăcați în șalvari, turcoaice superbe, cu ochii ca măslina verde și guri ca miezul de pepene roșu… Și toți erau veseli.
„Dani, insula avea școli, primărie, o ţesătorie, o croitorie, mari fabrici de rahat şi halviţă şi una de ţigarete. Am trăit clipe unice acolo…”
După-amiaza, tata s-a așezat pe o banca, la marginea insulei. Se vedeau malul sârbesc și Dunărea cum își mișca spinarea strălucitoare ca un șarpe. L-a pălit un somn cumplit, și și-a pus capul sub cotul îndoit. De undeva, de departe, se auzea o muzică turcească, ritmată.
A adormit tun și-a visat-o pe prințesa aia. Se făcea că venise la el plângând în hohote și-l ruga să facă ceva, să nu lase insula să fie înghițită de ape…
„Măi, fată, ce dracu` să pot face eu?! Sunt un biet muncitor, un lăcătuș-mecanic. Crezi că se uită cineva în gura mea?„
Turcoaica nimic! Plângea și plângea. „Ajută-mă, ajută-mă!, zicea. Mă numesc Mur-Mur. Ajută-mă! Ține minte: Mur-Mur…”
Tata s-a trezit transpirat și nefiresc de trist. S-a ridicat și-a plecat. În drum spre Orșova, stând în barcă, vedea cum insula Ada Kaleh se face din ce în ce mai mică și, parcă plângea ca fata din visul lui.
A ajuns la barăci greu. Avea senzația că merge înapoi, când voia să o ia înainte. Colegii au sărit pe el: „Ia zi, bă, Fodore, cum a fost? Ai întâlnit turcoaice?! Sunt mișto?”
Tata nu le-a răspuns. Și-a tras pătura peste cap și a închis ochii.
A doua zi de dimineață, s-a dus la maistru și l-a întrebat:
„Tovarășe Niță, oare n-ar fi posibil să salvăm insula Ada Kaleh?”
„Bă, băiatule!, a mârâit ăla. Ai băut apa la câini? Și un`e s-o băgăm? În buzunar? La pept? Vrei să nu mai construim măreața noastră hidrocentrală din cauza unui mal dă pământ cu turci pă el? Hai, mișcă la treabă, până nu mă șucăresc și te ridic în picere la ședința UTC!”
Și tata a plecat.
A mai lucrat un an pe șantier, s-a înscris la școala de electricieni și s-a transferat la CFR- Chitila. Uitase de insula lui.

 

Într- o zi, a fost detașat câteva zile la Turnu-Măgurele și a trecut pe lângă Hidrocentrala de la Porțile de Fier 1. S-a minunat de tot ceea ce construiseră românii acolo și i-a bătut, cu emoție și mândrie, inima. Dar când a ajuns în locul unde altădată plutea insula Ada Kaleh, nu mai era nimic. Absolut nimic. Doar apă. Tone de apă pustie.
Atunci i s-a părut că o aude pe Mur-Mur cum plânge și, brusc întristat, și-a aprins o țigară ca să-și alunge gândul nebun.

Dana Fodor Mateescu- 21.07.2019

„Ada Kaleh înseamnă în turcește „Insula Fortăreață. Ea se afla la circa 3 km. în aval de Orșova și avea o dimensiune 1,7 km. lungime și aproximativ 500 m. lățime.
Insula era renumită pentru creșterea trandafirilor din care localnicii obțineau uleiul și parfumul de trandafir.
În anul 1689 armata austriacă a construit aici o fortăreață. În următoarele decenii, insula Ada Kaleh a fost ocupată succesiv în mai multe rânduri de Austria și Imperiul Otoman. În urma Tratatului de Pace de la Belgrad din 1739, insula a revenit Imperiului Otoman, cu scurte întreruperi temporare în favoarea austriecilor între anii 1789 și 1791. Insula Ada-Kaleh a rămas în posesia turcilor, fiind, de fapt sub administrare austro-ungară până în anul 1918/1920, când a devenit teritoriu românesc. Majoritatea populației insulei a rămas de origine turcă. La 24 iulie 1923, este semnat tratatul de Pace cu Turcia, prin care Ankara recunoaște drepturile României asupra insulei Ada-Kaleh.
Înaintea creării lacului de acumulare de la Porțile de Fier, principalele obiective istorice de pe insulă au fost demolate. Încercarea reclădirii lor în aval pe insula Șimian în anii următori nu s-a finalizat, iar majoritatea locuitorilor a preferat să se mute în alte regiuni ale României, cum ar fi Dobrogea, sau să emigreze în Turcia.”  sursa Wikipedia