Au fost odată două fete, de aceeași vârstă. Una se numea Coca, alta Mădălina. Se cunoșteau de mici, s-au jucat adeseori împreună în fața curții, căci locuiau pe aceeași stradă din București. Una la numărul 34, alta la 40. Asta se întâmpla pe vremea comunismului, pe la sfârșitul anilor 70. Le-am cunoscut pe amândouă, pe una am avut-o la inimă, pe cealaltă…nicăieri.

Coca era urâtă cu draci, nemărginit de balcâză, clăpăugă, cu gura mare. Când râdea la tine, te lua groaza, era diformă și ochi blefaritici (mai târziu, susținea să sunt mari și melancolici!). Pe cât era de nasoală, pe atâta era de îngâmfată și de rea. Fura jucăriile altora, mințea, scuipa, vorbea urât și se scobea în nas când îți era mai mare dragul. Sufletul ei, că avea și d-ăsta, era ca mutra.

Cealaltă fetiță, Mădălina, era un înger blond, cu ochi albaștri și piele fină, de domniță. Părinții ei erau persoane educate, mama lucra la un institut de calcul, iar tatăl era profesor de istorie, niște oameni subțiri, rafinați, frumoși.

Boccia de Coca provenea dintr-o familie de mitocani sadea, la prima generație încălțați, scandalagii, bețivi, ciripitori voluntari la Securitate și urâți la moace ca un dindărăt de țap bătrân. Erau proști, inculți, iar vocabularul lor însuma maximum 100 de cuvinte, și alea folosite aiurea.

Coca a apărut pe lume în public. Era celebră. Mă-sa frământa covrigi, lucra la un laborator de produse făinoase. Era borțoasă în nouă luni, înfiptă cu brațele grase și hirsute în coca udă, când i s-a rupt apa…
-Auliu, lumeee, nasc!, a chirăit subțire.
Și chiar așa a și fost. Până a venit Salvarea, bebelușa ieșise afară. Zdruc, pleosc, fleoșc! Era plină de sânge și de cocă, din aia din care se fac covrigii. Toată lumea din jur zgâia ochii la eveniment. Patiserii, clienții care așteptau să cumpere gogoși și covrigi, nea Gică gunoierul.
-O să-i pun numili Coca, a suspinat covrigăreasa și a dat nițel ochii peste cap, că obosise.
Nimeni nu i s-a opus, că n-avea cine, bărba`-su zăcea mort de beat în crâșmă la Podul Basarab.
Și Coca i-a rămas numele…

A trecut timpul. Fetele au nimerit în aceeași clasă. În timp ce Coca se urâțea pe zi ce trece și devenea tot mai tâmpită și mai mustăcioasă, Mădălina lumina locul cu frumusețea, inteligența și bunătatea ei. Lua lecții de pian, știa trei limbi străine, făcea balet. Toți profesorii o admirau sincer, o lăudau, îi prevedeau un viitor măreț și adorau s-o aibă prin preajmă. Avea 10 pe linie, lua numai premiul întâi la școală, era comandantă de unitate, participa la olimpiade, de unde, bineînțeles, se întorcea învingătoare.

Cocuța însă era ultima din clasă și, dacă nu ar fi avut un plan de îndeplinit, profesorii ar fi lasat-o cu bucurie repetentă până la majorat.
Dar urâțenia dracului i-a privat de fericirea asta, pentru că, pe la 12 ani, a fugit de-acasă cu un arab, student la Politehnică. S-a bucurat toată strada c-a scăpat de anormală, toată școala și chiar cartierul. Vecinii au dat bairam și i-au mulțumit lui Dumnezeu, că aveau și ei băieții mari de-acum și cu toții zgâiau ochii cât cepele la țâțele Cocăi (avea niște bidoane ca o muiere de 45 de ani, care a alăptat la viața ei de cel puțin șase ori!).

Mă-sa, covrigăreasa (ajunsese între timp șefă de tură!) își rupea părul din barbă, de ciudă, și urla:
-Hă, hăă, hăăă! Am crescut-o, am ieducat-o să nu să ducă cu orice pârlit și acu`, tânpita dracului ce e, fuge cu arăbetili și nici măcar nu mă anunță, măăă! Să râză dă mine subalternili? În halu` ăsta am ajuns? Curvă dă mică, și cât am povățuit-o, tu-i lumânarea mă-sii!
-Taci, fă, dân gură, că vine îndărăt, o liniștea Gore, bărbatul ei. Tu ai uitat câți ani aveai când ai fugit la Co`stanța cu marinarii?
-Aveam bulentin, mă.
-Aveai pă dracu` să te ia! Ereai dă vârsta ei…
-Ce-ai zis, măăă?
Și trosc peste dinți o carabă d-aia sănătoasa, specialistă la împletit covrigi.
În noaptea aia s-au bătut ca chiorii, au zbierat și au făcut un tămbălău de nedescris.

După arab, Coca s-a iubit cu-n grec, student la medicină. Apoi s-a mutat la el în cămin, la Grozăvești. „Grețili” făcea bani frumoși cu matracuca, o împrumuta și altor colegi ca să studieze anatomia internă pe ea. Covrigăreasa a așteptat-o într-o seară pe stradă, a prins-o, a păruit-o bine, a bătut-o, apoi a ras-o complet pe cap. Drept pedeapsă!
Ca să se împace cu ai ei, Coca a început să dea și pe acasă, dar nu cu mâna goală, nuuuu! Cu dolărei sau mărci germane, țoale imperialiste, aur și alte bagatele care luau ochii muierilor pe vremea lui Ceaușescu: săpunuri LUX, FA, deodorante începute, farduri mai bune, ceasuri.
-Așa mai merge, fă, cretino!, o alinta mă-sa mândră și-și atârna la urechi niște tălăngi lila, ca să fie „la asorte” cu rochia din lame, aceeași culoare.
Vecinii nu înțelegeau cum de avea urâtania asemenea succes la arăbeți. Ridicau din umeri. Mare taină!

Mădălina a dat la un liceu foarte bun, a intrat printre primii, a fost la fel de apreciată și de premiantă în toți anii. După terminarea celor 12 clase s-a hotărât pentru ASE, relații internaționale. Zbârnâia la învățătură, era o tânără genială, a luat burse și, iar, premii peste premii. În vreme ce ea își prindea laurii succesului profesional în pletele-i blonde, Cocuța aduna în ea mulți bărbați și diferite boli venerice, cu treponeme sau fără.

A venit Revoluția din 1989 și cele două foste prietene erau înscrise pe drumuri total diferite.
Vă imaginați ce era la gura părinților Cocuței? Doamne! Că ei au fost torturați și persecutați de Securitate, că au suferit, că au răbdat de foame. Ce-a făcut, ce n-a făcut, dar madam Covrig s-a învârtit de-o diplomă de revoluționar, (când alții mureau în chinuri pe străzi, ciuruiți, ea dansa pe mese, beată-ștangă!). A cumpărat o gheretă și s-a declarat „patroană dă panificație”. Și credeți că nu le-a mers afacerea? Ca focul a mers. că românul e mare iubitor de pateuri, covrigei și plăcințele.

Pe la 22 ani, Cocuța a pus pleoapa pe un turc de 45, cam puriu pentru ea, dar plin de bani, avea paișpe buticuri, Merțane la scară și vile în Dorobanți, la Dolhasca și-n Mangalia. „Badronul”, însă, suferea de o miopie galopantă, care-l orbi în cele din urmă. Apoi, l-a trosnit în moalele inimii un infarct și a murit. Averea urma să revină ipochimenei cu țâțe cât frapiera. Dar mortul mai avea trei copii și aici nu i-a mers mitocancei. Oricum, tot s-a ales cu o avere frumușică, absolut pe gratis.

A mai trecut printr-o gamă largă de soți, le-a tocat banii, de unii a divorțat, pe alții i-a băgat în pământ. La 30 de ani era, la rândul ei, patroană, șefă de saloane de coafură, deținea un restaurant în București, o terasă cu mici și bere la mare. Boieroaică! Nu-i mai ajungeai la nas.

Poate vă întrebați ce s-a mai întâmplat cu Mădălina, fetița precoce, frumoasă și genială. Ei bine, după terminarea facultății s-a angajat la o firmă de turism unde l-a cunoscut pe viitorul ei soț, Claudiu, un băiat la fel de chipeș ca și ea. Trei ani au trăit o viață de vis, călătorii în străinătate, totul părea că decurge normal.
Se întâlnea rar cu Coca, mare doamnă acum, că circula cu Merțanul negru, dar nu conducea ea, angajase un belaliu de șofer care punea frâne dese. Femeia dărâmase cocioaba în care crescuse și ridicase acolo un ditamai viloiul, cât un bloc de patru etaje.

Mădălina n-avea chef de ea, încerca s-o evite pe cât posibil. Dar într-o zi a strigat-o. N-a scăpat.
-Mădălinoo! Făi, Mădălino, păi treci așa pă lângă „sor`-ta” și nu o bagi în seamă? Crezi că, dacă ai făcut nu știu câte școli, ești șmecheră? Ia fă-te-ncoa!
Mădălina s-a dus. Coca își desfăcea palmele și-și flutura cârnații de dește prin fața ei, doar-doar i-o observa inelele de aur, „cu piatră”!
I-a arătat casa, blănurile, pantofii, curtea, piscina.
-Hă, hă, mai știi cân` tac-tu ne-a adus o cadă să ne scăldăm vara pă stradă? Ce cald ierea! Iete-aciliea piscină adevărată. Nu intri? O să-ți placă.
Apoi urla către o slugă, ca să vadă Mădălina cât e ea de stăpână:
-Faneeee, bă, Fanee, ți-am zis să am prosop roșu pă fotoliu sau nu? Da? Păi atunci dă ce e verde? Bă, tu vrei să te dau afară?
Mădălinei i s-a făcut rău și scârbă. A plecat repede.

Apoi, viața ei s-a schimbat brusc și iremediabil. Claudiu a murit într-un accident de mașină. Un nebun l-a lovit pe trecerea de pietoni. Venea omul de la maică-sa, fusese în vizită. După trei zile de comă profundă, s-a dus…
Mădălina a crezut că-și pierde mințile. N-a mai reușit să-și revină în totalitate niciodată. A plecat în lume, a străbătut globul pământesc, a muncit până la epuizare ca să uite. N-a reușit.
M-am întâlnit cu ea recent. Era epuizată, goală, stoarsă de durere, chiar și după atâția ani. Fugise toată culoarea din ea. Și bucuria fugise. Mădălina nu mai era Mădălina, ci altcineva. O umbră. O irecuperabilă. M-a durut pierderea ei. M-a durut până la os durerea ei. Era nedrept, era oribil. Cum de s-a îndurat Dumnezeu? Ce făcuse ființa asta superbă, cu suflet bun, caldă, inimoasă, miloasă, credincioasă, o prietenă adevărată? De ce a fost pedepsită? În seara aia am plâns și mi-a venit să-mi tai toate hainele și să-mi arunc de la etaj toți bașcheții…

Pe nasoala de Coca am revăzut-o prin centrul vechi. Abia se ținea pe niște tocuri ridicol de înalte, noroc cu brațul unui tinerel de vreo 18 ani.
-Ie fi-miu, Dano! Așa-i că-i frumușăl, pupă mama un băiat frumos și dăștept!
Da, era drăguț, slavă cerului, nu semăna cu mă-sa, dar purta în privire ceva din aroganța și imbecilitatea ei.
-Îl înscriu la facultate, îl fac stomatolog, ca să-mi repere măselili la bătrânețe, Ha! Ha! Da` tu ce mai faci? Cu ce te lauzi?

Ea se aștepta să înșir ca pe ață „realizărili” mele, de când nu ne-am mai văzut. Dar am zâmbit ca un drăcușor și i-am răspuns, plină de satisfacție, știind c-o întărât ca în copilărie când o închideam la FAZAN…
-Cu nimic.
Mvaaaai! M-a privit c-o scârbă infinită. Apoi a lătrat ca un Pechinez călcat pe lăbuță:
-Păi pune mâna și muncește, făăă! Io am luat-o dă jos, am muncit dă m-am spetit, dă tânără, și sunt șefa la femei, nu ca tine și ca fonfăita aia dă Mădălina, că tare mai e încrezută cu facultățili ei…
Nu știu ce-a mai zis, că i-am întors spatele și-am plecat. Râdeam în hohote.

Dar sunt tristă pentru Mădălina mea. Câteodată soarta e beată-mangă și greșește personajele, se joacă urât cu ele… Îmi vine să strig la ea: mă, soarto, mă! Oamenii nu sunt păpușile tale! Cum e posibil ca proasta-proastelor, matracuca și nimfomana cu osutăpaișpe cuvinte în vocabular să fie o învingătoare, iar superbitatea aia, care promitea atât de mult, să ajungă un strigoi? Mie nici acum nu-mi vine să cred. Și nici nu vreau să cred!

P.S. Știu, sunt subiectivă, dar mi se drapelează cu boltă!

Dana Fodor Mateescu