„Le bugie hanno le gambe corte”, zice un proverb italian, frate geamăn cu al nostru care spune la fel: „Minciuna are picioare scurte”. În copilărie, ideea asta mi-a stârnit mereu imaginația. O vedeam pe afurisita de minciună: grasă, nădușită, urâtă, chioară, cu niște picere scurte, strâmbe și păroase, cum fuge ea prin bălării și văgăuni, de mândrul și frumosul meu Adevăr. (Ăsta era un tip înalt, frumoooos, cu plete, firește, pielea albă și ochi albaștri, era civilizat, responsabil, tăia în carne vie când era vorba de dreptate și adevăr, că doar așa-i era numele…).
-Dani, să nu minți!, mă povățuia tata.
-Nu mint, ziceam și eu. Și chiar nu mințeam.

Am fost la mare cu ai mei, aveam vreo patru ani. Și pe plajă vedem tot felul de „organisme”, mai grase, mai slabe, mai strâmbe, mai urâte. Nu mă jenam:

-Mamăăă, ce popou mare are femeia aia! Tiii, ce urât e nenea ăla! Oaaaa, ce țâțe lungi! Uuuu, dar omul ăla de ce are slipul așa?

Și spuneam astea numai în gura mare! O portavoce îmi lipsea, așa cum avea ăla cu maimuța și aparatul de fotografiat.

-Șșșșșș! Taci! Taci!

Ai mei erau oripilați, nu știau cum să mă facă să tac, se albăstreau la față.

-Nu e frumos să spui asta în public!, mă certa tata.

-Da` n-ai zis tu să zic adevăru` mereu?, țipam eu.

-Ba da, dar nu așa…

-Da` cum?

Nu înțelegeam de ce trebuie să tac. Și nici ai mei nu s-au priceput să-mi explice. Nici n-au mai apucat, pentru că a venit spre pătura noastră o matracucă din asta, paișpe rânduri de șunci, exoftalmică, și ne-a făcut albie de porci:

-Bă nesimțiților, învățați-vă, bă, copilu` să fie civilizat. Huoo!

M-am speriat grozav, tata s-a făcut că citește ziarul, mama tocmai căuta ceva într-o geantă… Până a plecat aia.

De-a lungul timpului, am aflat că uneori trebuie să spun altceva decât gândesc și simt, asta dacă vreau să n-o iau pe coajă în ritm de ceardaș. Adică, să ascund minunatul ăla de adevăr. Să mint.

Și mințeam. Nu mi se părea greu.

-Îți place cadoul de la mamaia?

-Daaa, ziceam. ( Dar nu puteam să-l sufăr.)

-E frumoasă rochița de la tanti Nuța?

-Mdaaa… (Oribilă! N-o îmbrăcam niciodată.)

La școală mințeam din nou. Voi n-ați făcut asta niciodată? Uitam să scriu tema la mate.

-S-a stins lumina la noi, tovarășa…

Îmi uitam blocul de desen?

-Nu știu unde l-am pus prin casă, tovarășa… (sanchi, de parcă aveam o vilă de 280 de metri pătrați!)

Când am mai crescut, a început să-mi placă. Minciuna a luat chipul unei tipe mișto, iar adevărul se urâțea și se micșora pe zi ce trece. Era corect? Păi de ce trebuie să spun adevărul dacă supăram lumea și-mi aducea necazuri? Mințeam ca să fiu acceptată, plăcută, admirată, aleasă, iubită de cine voiam eu. Îmi puneam șosete în loc de țâțe (îmi cădeau la zgâlțâială; nu vreți să știți câți ciorapi am pierdut așa, prin cartier!), ziceam că am 45 de kile, dar eu săream de 48, că am un metru 58, dar eu abia atingeam 1.55. D-astea!

O mințeam pe mama că mă duc la o prietenă „să facem la mate”, iar eu „învățam ” logaritmi bălăcindu-mă în Lacul Morii cu rockerii din Drumul Taberei. Ajungeam acasă seara, flămândă și roșie toată de la soare, fredonând în neștire: Breaking the law, breaking the law…

-Măă, dar mult soare a mai fost la prietena ta în casă! N-are acoperiș?, râdea mama.

-Am stat pe balcon, domne! Ia mai lasă-mă!

Mințeam ca să mă dau mare, când mă întâlneam cu prietene, pe care nu le puteam suferi, dar care erau apreciate de cine știe cine, mințeam de frică, de groază, de plăcere, de nevoie. Mințeam, pentru că toți mințeau în jurul meu. Poporul, că-l iubea pe Ceaușescu, partidul că ajută poporul, televizorul și radioul, mama mințea că n-o doare nimic, dar o durea, tata că n-a băut un kil de votcă, dar băuse. Pluteau minciunile printre oameni ca pârțurile. Pe unele chiar le vedeam cu ochiul liber, dar cine avea curaj să cârâie? Adevărul era periculos.

Cineva, care m-a iubit enorm mai demult, îmi zicea:
-Tu nu poți să minți! Se vede pe fața ta când o faci. Ești Pinocchio cu fustă.

-Nu-i adevărat!

-Ba da! Tu nu ești bună de actriță. Ha! Ha! Când te prefaci, zici că sapi tranșee cu pila de unghii…

Mda. E urât să minți. Să te prefaci. Ești praf când zâmbești cu toți dinții tăi, albiți la un cabinet stomatologic de fițe, din Dorobanți, și spui: „Draga mea, noi două suntem la fel, nu ca proastele astea!”, dar, de fapt, tu să crezi altceva și refrenul ăsta să-l spui fiecărei fraiere care crede în tine. Scopul scuză mijloacele, așa-i? M-am prins, dar cam târziu. Așa sunt eu. Pricep greu. Semăn în partea lui tata.

Totuși, uneori, minciunile te pot scăpa de la moarte. De la viol. De la bătaie. De la recrutare. De război. Minciunile te pot face o persoană agreabilă: „Bunăăă, vaai, tu, ce bine arăți azi. Ai mai slăbit!” Dar în realitate să crezi: „Aoleu, mustăcioasa naibii, tocmai cu tine trebuia să mă întâlnesc!”

Minciuna te lasă să dormi liniștit, când n-ai chef de sex cu soția (Draga mea, mă doare capul, sunt obosit, am avut o zi grea la minister! Am și vomitat ușor…).

Minciuna îți face masaj, cu toate că nu te doare nimic. Minciuna te ridică în funcție (dar tot ea te și coboară!), te îmbogățește, te face mai tânăr, îți ascunde coșurile, petele de pe mâini și părul alb. Minciuna sistematică te face să-ți urăști tatăl înainte de a-l cunoaște…

Dar, dragii mei, niciodată minciuna nu durează. Se stinge. Se duce. Dispare. Iar adevărul e ca dragostea. Nu poate fi înăbușită, ascunsă, sufocată cu palma, ucisă. Adevărul apare de undeva, ca un prinț luminos. Totdeauna. Puneți pariu?

Dana Fodor Mateescu