Pentru mulți dintre noi, o escapadă la iarbă verde, grătarul, mititeii și berea de la gheață reprezintă o „terapie neconvențională” care ne ajută să trecem mai lesne peste necazuri și stresul de zi cu zi.

În scurta vacanță de 1 Mai, românii își iau calabalâcul și pleacă la munte, la mare sau pe la rudele din provincie. Unii aleg pădurile din jurul orașului, lacurile și parcurile. Alții, mai puțin norocoși rămân acasă, dar nici ei nu se lasă: încing un grătar în parcarea din fața blocului sau…pe terasa lui, aproape de nori, acolo unde doar păsările se încumetă (aș fi scris vulturii, dar nu prea au treabă în orașe.).

Cei mai comozi coboară duminica din apartamente în grădina blocului. Un grătar la bătătorul de covoare, o sămânţă, alături de o bere ieftină, la PET, discuţiile cu vecinii pe tema întreţinerii a parcării (şi uneori!) muzica lui Nicolae Guță, sunt adevărate arme pentru alungarea plictiselii şi a supărării.

Totul începe în zori de zi. Veselia e mare. Aerul dintre vecini miroase a bere cu spume şi a chiftele. În câteva minute acoperişurile și parcările parcă iau foc şi nu se mai vede nimeni de atâta fum. Sus, pe bloc, muzica începe să urle, copiii joacă leapșa ca disperaţii pe buza terasei, iar cutiile de bere se golesc rapid. Mamele îşi urmăresc grijulii odraslele să nu cadă în cap, de pe bloc, mai suflă în cărbuni, să nu se stingă şi, când au un moment de pauză, îşi pigulesc cu pensa  mustăţile şi eventual sprâncenele. Ce le trebuie mai mult?!

Spre seară, după ce s-au afumat bine, în toate sensurile, toţi petrecăreţii se strâng pe la casele lor. Cei din parcări urcă, cei de pe blocuri coboară în apartamente. A doua zi de vacanță relaxarea totală continuă. Numai că vecinii fac schimb de peisaje. Ăia care au benchetuit pe pământ se duc pe bloc și…viceversa.

Obiceiul acesta, de a ieși la iarbă verde cu păturica și mâncatul mititeilor, nu reprezintă o noutate. Îmi povestea tataia, că pe vremuri, în anii 30, atunci când el era tinerel, se întâlnea cu prietenii de la tipografie (acolo lucra) și  stăteau până noaptea târziu în cârciumioare anonime din jurul Gării de Nord. Atunci nu prea mergea bucureșteanul cu grătarul personal în spinare… Lăutarii cântau dumnezeiește: „Inel, Inel de aur”, de le venea băieților să-și rupă mesele-n cap de emoție și plăcere! Toți colegii lui erau un suflet și-un plumb, până și-n albul ochilor avea litere și șpalturi… Abia așteptau sâmbetele și duminicile ca să iasă undeva și să mănânce mititei. Dar când îi aducea ospătarul pe farfurie, se băteau turcii la buzele lor. Bucățile de carne aburindă și minunat mirosioare li se topeau în cerul gurii.

Când a îmbătrânit, tataia se chinuia singur să ne facă mici la grătarul din curte. Dar era necăjit, pentru că nu-i ieșeau niciodată ca-n tinerețe. Avea rețeta „în cap”, dar de fiecare dată când combina ingredientele, greșea. Lipsea ceva. Așa că mi-a dat-o și mie.

„Nu mai e lumea ca altădată, Dănuță, suspina el în ultimii ani de viață. Acum toți s-au stricat. Nici micii nu se mai fac ca pe vremuri. Și românu` e frate cu micu`…! Hai, să-ți zic rețeta, ia pixu` și scrie! Io am rețeta asta de la nea Țuțu-Brici, un grataragiu din Grivița, a murit săracu` prin 56, călcat de tren. În primul rând, mititeii trebuie întorși de 3 sau 4 ori pe grătarul care a fost înainte uns cu slănină. Carnea din care se fac, să fie de la gâtul vacii, cu puțină grăsime. Asta se amestecă și cu oaie, pentru aromă. O dăm prin mașina de tocat, mărunt, mărunt, nu punem șorici, zgârciuri sau alte șmecherii, cum mai găsim azi prin ei, noooo! Îi strici! Adaugi și nițică zeamă în care ai fiert oase de vacă, din alea cu măduvă. Dup-aia, presari condimentele și mirodeniile: piper, după gust, cimbru, dacă e proaspăt e și mai bine, enibahar pisat, coriandru, chimion, un vârf de bicarbonat de sodiu, o linguriță de zeamă de lămâie, o căpățână de usturoi. Le amesteci pe toate. La început pui bicarbonatul, pe care-l stingi cu zeama de lămâie. Să nu uiți! Urmează zeama aia de oase și condimentele. Amesteci bine, bine! Toată minunăția asta se lasă la odihnit în frigider 24 de ore. A doua zi, scoți oala și o frămânți cu mâinile, din nou. Apoi, întocmești un mujdeiaș de usturoi (o căpățână pentru fiecare kilogram de carne). Dar ai grijă! Pui doar zeama, nu și resturile de usturoi. Apoi, formezi mititeii, îi ungi cu puțin ulei și îi lașă să „discute” între ei cam o oră. La sfârșit, îi pui pe grătar. Jarul să fie iute. Îi uzi din când în când cu apă sau cu mujdei, dacă vrei. Și, cum am zis la început, îi întorci de trei –patru ori, dar să nu-i lași prea mult, că i-ai uscat și n-o să mai aibă zeama aia care le dă savoare.”

V-ați lămurit? Eu fug să încing grătarul. Nu mai pot de poftă!

Dana Fodor Mateescu

Reclame