Există prozatori și dramaturgi, care-și merită locul în clasificarea “Opere Alese” din bibliotecă,  oferind la lectură o mare lecție de obiectivitate pentru auz și văz, dând posibilitatea regizorilor  de teatru, încă de la masa de lectură, să devină mari și impunători pe scândurile scenei prin viziunea pe care au despre textul respectiv atunci când devine spectacol. Unul dintre aceștia este regizorul de teatru Alexandru Mâzgăreanu, care, prin spectacolul nonverbal “Steaua fără nume”, după piesa lui Mihail Sebastian, montat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, recenta premieră din stagiunea 2018-2019, își demonstrează din nou talentul și originalitatea.

Am văzut destule spectacole unde regizorii nu trec proba de foc a imaginației, reciclându-și propriile frustrări, biciuind actorii ca să iasă ceva în scenă, adică își fac spectacolele pe spatele actorilor. Alexandru Mâzgăreanu nu face parte din această categorie, e o surpriză fericită pentru că de fiecare dată îl descopăr altfel ca regizor și promitea încă de la debutul său. I-am văzut spectacolul de masterat realizat după Cehov, “Funcționarii”, când am râs în hohote, și mai țin minte că nu mai râsesem la o comedie, la teatru, așa de mult. Au trecut niște ani de atunci, poate doar 10 de la debut, știam că se va auzi de el, iar spațiul nu-mi permite să enumăr din cele 20 de spectacole montate până acum în teatrele din București și din țară, pe  cele pe care le-am văzut și despre are am scris.

Un spectacol rămâne istoriei prin cronicile sale, la fel și numele celor care au contribuit la realizarea lui. I-adevărat, că o piesă de teatru poate  fi interpretată  în fel și chip,  după chipul mental al autorului,  sau după alte criterii: hermeneutică, reteatralizare, actualizare. Și de fiecare dată are șansa unor noi descoperiri.  La fel se întâmplă de această dată cu “Steaua fără nume”, piesa de teatru scrisă de Sebastian. Regizorul face un spectacol nonverbal după piesa dramaturgului, în raport cu timpul său și cu toate timpurile. Iar acest  “după”, de pe afiș, nu-i scuza care care apără genul, ci faptul că, noverbalul este  teatrul în esența lui. Nu e spectacol de teatru dans, nici pantomimă chiar dacă vedem doar gesturi, grimase, schimb de priviri, multă mișcare, altfel spus: acțiune. Dacă poți minți cu vorba, nu poți minți cu privirea, nici cu limbajul trupului. Urmărind spectacolul, mi-am dat seama, că fără să vrea, regizorul i-a întors pe actori la lecțiile de actorie din școala lui Stanislavski, cu toate situațiile propuse.

În decorul cu o linie de cale ferată și un trenuleț ce apare din când în când,  ce marchează granița dintre actori și spectatori de pe gradene, în spațiul acela de scenă ce reprezintă gara, care nu-i altceva decât o gară a lumii, circulă personajele lui Sebastian, cu rutina lumii de astăzi și disperarea omului de a nu se schimba. Este meritul regizorului și a întregii distribuții pentru cât de bine este redată stereotipia în spectacol. În conturarea personajelor aceasta vine dintr-o rigiditate psihică bine redată prin ticul devenit obișnuință, în raporturile lui cu obiectele și ceilalți semeni. Domnișoara din spectacol își mută obsesiv obiectele pe care le folosește, în timp ce se spală, se machiază, își observă dantura în oglindă, își bea cafeaua citind ziarul, din fiecare dimineață a vieții ei. E la fel de rigidă cu toate celelalte personaje. Nu vrea să se schimbe.

Pe lângă fantezia neliniștitoare a regizorului, în spectacolul unde parcă și mașiniștii joacă când schimbă decorul,  remarc plăcerea jocului, a trupei de actori tineri și talentați. Deși locurile sunt comune, deprinderile în comportament aceleași, regizorul știe să facă contrastul între banalitate și originalitate. Spectacolul degajă o energie bună, iar spectatorul este ținut în priză până la final. E o bucurie să fii printre ei acolo, pe gradene, să-i privești pe actori cum desfășoară doar prin limbajul corpului, stereotipiile în comportament de azi și dintotdeauna, care ne domină autoritar și dau vid sufletesc. În două ore de spectacol nu te doboară căscatul, păcatul plictiselii, sau ideea plecatului spre casă.

Îl vedem pe actorul Andrei Merchea Zapotoțchi, în rolul profesorului, cu tot universul lui haotic și sufocant de acasă și din lume, de burlac incurabil, printre cărți telescoape, bibliotecă, și haine aruncate peste tot. Nu știe bine unde și-a ascuns banii, caută ceva și nu găsește și pare că nu știe ce caută. Pe el rutina îl ține în captivitate până când apare frumoasa Necunoscută căreia îi arată planetele. E dispus să o cucerească, însă, nu prea știe cum, la început. Un personaj închegat și bine jucat de către actorul talentat. Prin gesturile clare și intenția sigură, ne arată cum dresajul nostru e adânc fixat în inconștient, ne mai arată și despre cum ni s-a atrofiat reflexul de personalitate, cum refuzăm să ieșim din universul nostru unde ne domină ideile fixe.

Cristina Mihăilescu, în rolul Necunoscutei, e actrița frumoasă a teatrului, cameleonică și unică de fiecare dată în rolurile pe care le interpretează. E personajul care impune schimbarea. Le arată domnișoarelor ce par bătrâne, (Gina Gulai, Cătălina Ieșanu, Loredana Grigoriu), că există soluții de viață mai bună, pornind de la schimbarea imaginii de sine, la privitul în oglindă, coafatul, îmbrăcatul, dându-le lecții despre feminitate degeaba, căci ele la final ajung în scenă așa cum intră la începutul spectacolului, făcându-și cruce de mai multe ori în diverse situații, îmbrăcate tot ca niște pensionare. Ele rămân niște gerontofile incurabile. Excelentă joacă actrița Cristina Mihăilescu scenele sentimentale, cum îl refuză la început pe profesor, apoi îi acceptă de frig, haina, se duce acasă la el, cum se află între cei doi bărbați, cum mușcă partenerii din aceeași felie de pâine în același timp.

Repetarea mecanică a gesturilor produce vid sufletesc, o lipsă de orizont și de sens, lucru valabil și pentru cele trei pensionare: Gina Gulai, Cătălina Ieșanu, Loredana Grigoriu. Actrițele sunt comice în toate ipostazele, mai ales când, dintr-o zgârcenie incurabilă, își schimbă colivele și lumânările între ele, sau dau cu parfum în jurul lor, inclusiv cu cel de cameră, că le miroase urât. Nu e vorba despre o comedie cu ironie la adresa vârstei înaintate, ci despre faptul că ele nu sunt dispuse să accepte schimbarea în viața lor. Nimeni nu acceptă atât de ușor schimbarea. Omul, mai întâi caută tot felul de motive ca să o refuze decât să o accepte.

Ecaterina Hâțu, în rolul domnișoarei bătrâne și profesoare, ce amenință tot timpul cu bățul în mână făcând același gest,  nu iese din tabieturile ei, din încrâncenările vieții, și-i obligă și pe alții să se încadreze în acele limite blocate, în programul ei eronat despre lume și viață a acelui “bla, bla, bla”, scris pe tablă la școală. Este păpușa mecanică, care ne arată despre cât de păguboasă și veninoasă poate fi singurătatea.

O surpriză plăcută privind jocul și gust al surprizei în crearea situațiilor este și Cătălina Bălălău, eleva cu muzicuța, care se joacă cu o pungă și e pedepsită că a îndrăznit să calce în picioare tabuurile unei lumi. Nu e vorba că insultă prin nesupunere profesoara de la școală și acceptă rochia frumoasă a Necunoscutei, pe care, de fapt, ea și-o dorește, ci despre modul cum riscă, cum înfruntă normele absurdei lumi în care trăiește, se răzvrătește și vrea să se schimbe. Are farmec și Corina Grigoraș, în rolul elevei silitoare ce nu iese din cuvântul domnișoarei (Ecaterina Hâțu).

Stereotipia se bazează mai ales pe uniformizarea lucrurilor și a relațiilor dintre ele prin raportul cauză-efect. Ca să poată dirija după o anumită ideologie marile mase de oameni, puterile discreționare instaurează uniformizarea vieții. Nu întâmplător acțiunea are loc într-o gară unde pleacă și vin trenuri, se adună lume de toate felurile. În această gară a lumii, fiecare dintre noi poate fi steaua fără nume. Căci în gara lumii obișnuința ocupă un loc civilizat în sistemul de deprinderi al indivizilor și colectivității de care nimeni nu dorește să scape, în afară de Necunoscuta frumoasă care atrage și seduce. E cel mai potrivit loc pentru a arăta mecanismul stereotipiilor, care este la fel de bine redat și jucat și de către actorii Emanuel Becheru, ajutorul șefului de gară, ce cască tot timpul și  Dan Grigoraș,  șeful gării. Completează bine tabloul rutinei și actorii: Valentin Florea, Poștașul/ Un domn periculos, Mircea Postelnicu, un gentleman.

Distribuția e bine alcătuită și bine condusă. Spectacolul e o reușită incontestabilă prin bogăția de nuanțe interpretative, prin felul cum vorbește corpul prin gest în lipsa cuvântului, prin emoția estetică pe care o transmite spectatorului. Prin acest spectacol nonverbal se vede cât de buni și talentați sunt actorii teatrului. Sunt tineri și merită să-i vedeți dacă aveți ocazia să treceți prin Piatra Neamț. Nu ocoliți teatrul! Bravo, trupei!

La final, după zece minute de pauză au urmat discuții cu publicul. În scenă, pe gradene, s-au prezentat doar jumătate din cei care fuseseră la spectacol. În prezența regizorului, a distribuției și a doamnei Raluca Naclad de la secretariatul literar al teatrului, ca moderator, am avut surpriza să constat că teatrul are deja un public cultivat, dornic să vadă asemenea spectacole pline de umor rafinat și candoare. În timpul discuțiilor, niciun spectator nu și-a rostit numele, vârsta, ocupația, școala, așa că-i voi departaja prin descrieri.

“Îmi plac momentele de tăcere când văd teatru, pentru că acolo se naște un adevăr”, a spus regizorul Alexandru Mâzgăreanu la începerea discuțiilor, apoi a răspuns la întrebările puse. Am aflat că piesa lui Sebastian a fost doar punctul de plecare în realizarea spectacolului.

O spectatoare, sedusă de muzica lui Rahmaninov, a vrut să știe de ce a folosit muzica acestui compozitor în spectacol și a aflăt cât de mult îi place regizorului acest compozitor.

O tânără simpatică a avut curajul să-și exprime părerea: “Cuvintele duc la neînțelegerea spectacolului, de multe ori, limbajul trupului e greu să-l maschezi, e sincer și impresionant”.

Alta, ce părea a fi o liceeană, a întrebat despre cine a făcut costumele, căci rochia actriței din rolul Necunoscutei, decoltată și lungă, elegantă și frumoasă, i-a plăcut enorm. Semnează costumele spectacolului, Alexandra Mâzgăreanu, soția regizorului. Din scenă actrițele care au interpretat rolul pensionarelor au întrebat șăgalnic dacă nu le-a plăcut și ale lor costume, adică rochii obișnuite, sacouri și baticuri pe cap. Un foșnet pe gradene, zâmbete pe chipuri.

S-au pus întrebări și despre cum s-au adaptat actorii cu formula nonverbală. “Greu”, a răspuns un actor. Actrița Cristina Mihăilescu l-a completat: “Lucrăm cu text, desțelenim la masa de lectură, dar aici neavând cuvântul, a fost greu. La viitoarele spectacole mă va ajuta să fiu atentă la ce poate spune corpul când nu sunt cuvinte”.

Cu sinceritate, o domnișoară a adăugat despre spectacol:“E aproape un curs. S-a tăcut în scenă, am văzut diferența dintre piesa de teatru și spectacol. Mi-a plăcut atmosfera, starea, îndrăzneala Din ce sunt făcute planetele?”. Se referea la cele din spectacol, nu la cele din galaxie, iar un actor i-a răspuns că planetele au fost făcute din polistiren.

Publicul receptiv, mulțumit, bucuros că a avut parte de o lecție de teatru a aplaudat și la finalul discuțiilor.

Nu pot încheia fără să remarc caietul program: un afiș împăturit. O surpriză frumoasă, ce presupune o economie benefică de timp, energie și bani. Pe o parte ni se prezintă titlul spectacolului, sigla teatrului, iar pe cealaltă parte, doar pe o față a afișului împăturit, găsim informații despre dramaturg, regizor și ilustrația muzicală (Alexandru Mâzgăreanu), decor (Raluca Alexandrescu), costume (Alexandra Mâzgăreanu), coregrafia (Attila Bordás), video (Mihai Păcurar) și distribuția. Undeva jos, vedem trecut cu litere mai mici personalul serviciului artistic, tehnic și de producție, armata de oameni din spatele scenei fără de care spectacolul nu poate avea loc. Nu lipsește voluntara Petruța Pavăl, care a făcut asistența de regie. De când Geanina Cărbunariu este manager al Teatrului Tineretului Piatra Neamț, s-au schimbat multe în instituție. Pe lângă faptul că se respectă ținta categoriei de public din denumirea instituției: „tineret”, a adus mulți voluntari care ajută acolo unde este nevoie. Dovada vie o reprezintă sloganul de pe afiș: “N-ai ce face acasă, hai la teatru!”. Într-o lume intoxicată de surogate, teatrul oferă publicului un repertoriu de spectacole valoroase, unele deja premiate în festivaluri și se joacă de marți până duminică. În acest fel, critica nu mai este o activitate de rutină și criticul are despre ce scrie.

Despre “fenomenul Piatra Neamț” am mai scris, la fel și despre Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Nu uit să amintesc, că de la înființare până în prezent, a fost și este o pepinieră de talente, că pe sfânta scândură au călcat actori, care astăzi sunt mari nume pe scena teatrală românească și vor rămâne în istoria teatrul românesc: Mitică Popescu, Florin Piersic, Luminița Gheorghiu, Leopoldina Bălănuță, Mircea Rusu, Traian Stănescu și mulți alții.

Autor: Monica Andrei, critic de teatru

Foto:   Marius Sumlea

Reclame