Spectacolul “Piatra din casă” de Vasile Alecsandri, în regia lui Alexandru Dabija, care a avut premiera la final de decembrie 2018,  la Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești, rămâne un succes de public al stagiunii 2018-2019. Ajutat de scenografia lui Mihai Androne prin decorul rustic cu interior de casă de la țară cu pereți din stuf, ladă de zestre, borcane cu dulceață, scaune răvășite, sticle de țuică, terebentină, bostani, niște schelete – bărbații morți ai Zamfirei – în atmosferă de mugete, decor destul de potrivit pentru povestea plină de tâlc, însă regizorul Alexandru Dabija n-a îndrăznit prea mult deși una dintre teme este actuală și ofertantă, valabilă și azi. Conflictul piesei are în centru fata care se mărită greu și devine un fel de piatră în casă.

Autorul „Pastelurilor”, care a trăit între 21 iulie /2 august 1821 şi 22 august / 3 septembrie 1890, este unul din marii noștri clasici, care, pe lângă poezie a scris și vodeviluri, operete, feerie, drame romantice și comedii. După încercările primilor noștri dramaturgi, Alecsandri este primul autor dramatic care dă prin Chirița primul personaj în istoria teatrului românesc. Avea 26 de ani când a cunoscut-o pe Elena Negri, sora prietenului său Costache Negri, înainte de Revoluția de la 1848. Povestea lor de dragoste a început la moșia de la Mînjina, în Moldova, unde aveau loc mese festive de pomină, partide de mers călare la vânătoare, cu hore unde boierii un pic beți se amestecau în dans cu țărăncile satului. Când s-au cunoscut, nu bănuia cineva că se va înfiripa ceva în inimile lor, că totul se va sfârși trist undeva, pe un vapor, după dragostea înflăcărată trăită două luni, în secret, la Veneția. Trecuseră opt ani de la moartea Elenei, când în 1855, lui Vasile Alecsandri, viața i-a scos-o în cale pe Paulina Lucasievici. S-au căsătorit abia în 1876 când fiica lor Maria, născută în noiembrie 1857 se apropia de majorat. Din 1860 s-a stabilit la Mircești, unde a rămas până la sfârșitul vieții.

Scriitorul, care a fost membru onorific pe viață al Societății “Junimea”, de la Iași, după Revoluția de la 1848 a fost exilat. În 1867 este ales membru al Academiei Române, iar în 1881 i se conferă Premiul Academiei pentru Literatură.

Format în spiritul culturii franceze, susținător al ideilor pașoptiste, apropiat a lui Bălcescu, Alecsandri publică în 1847, piesa de teatru “Piatra din casă” prin care satirizează parvenitismul, scâlcierea limbii române, care, la acea vreme era plină de franțuzisme (un aspect pe care  regizorul nu ni-l arată în spectacol) și ne prezintă țăranul român într-o atmosferă idilică. În piesă găsim două mari teme, una despre fata care se mărită greu, actuală, iar alta despre dezrobirea țiganilor, temă care nu este de actualitate, pentru că atunci țiganii erau robi în casele boierilor. Nu mai există nici clasa socială, iar azi țiganii nu sunt robii nimănui.

Contemporaneizarea în teatru a unei opere, indiferent de scriitor, lucru despre care am mai scris și cu alte ocazii, ține de talentul regizorului, de răbdarea, timpul și graba cu care își concepe spectacolul, ca mesajul să rămână valabil, discutabil și azi, mai ales când se rescrie textul dramaturgului. Un aspect ni-l scoate în evidență  actrița Theodora Sandu, în rolul Marghiolița – fata care se mărită greu, ce arată ca o păpușă zburlită cu gesturi mecanice – mai ales când se adresează unui alt personaj întrebându-l dacă a fost în străinătate mai ales la cinematograf. În vremea lui Alecsandri, boierii români mergeau în străinătate, mai exact la Paris, căci Parisul era soarele pe cerul Europei și toată lumea europeană alerga acolo. Când dramaturgul a publicat  textul, nici fratii Lumière nu se născuseră, abia se amintea despre dagherotipie. După niște ani buni a apărut fotografia și apoi filmul. Boierii nu se duceau la Paris să vadă filme, ci din alte motive.

În rolul cucoanei Zamfira Cristina Moldoveanu are farmec. O actriță talentată este Clara Flores,  înzestrată cu toate cele necesare succesului, însă e prea puțin distribuită. Cu sursă o bogată de inspirație, în rolul Ioana Țiganca arată exact din “frumusețea picantă” a țigăncilor secolului, comparație folosită de către un călător străin în memoriile sale despre România. Bogdan Farcaș, în căminarul Grigori Pâlciu, propune o creație de nevricos gelos când vine la pețit, cu accent moldovenesc de la țară ce bucură spectatorul prin recitalul actoricesc captivant și de astă dată. Comisul Nicu, rol interpretat cu mult umor de către actorul Andrei Radu, este îndrăgostitul care nu iese din cuvântul tatălui, de altfel singurul actor care pronunță repetitiv în franceză o formulă de adresare, amintind despre lumea de atunci îmbibată de influență franceză. Cu accente comice interpretează rolul Leonil, actorul Karl Baker, vărul Marghioliței, care se îmbracă în rochie, stă ascuns în ladă. Ioan Coman,  în rolul Her Franț Birman, doctorul, rămâne creația memorabilă a spectacolului, nu numai prin cascadele de râs pe care le declanșează spectatorilor cu accentul lui german când stâlcește limba română, ci și prin faptul că e și un mare actor de comedie. L-am văzut jucând în multe spectacole ale teatrului, am și scris despre ele la vremea respectivă, de fiecare dată creația lui e unică și rolul de neuitat.

Spectacolul cu piesa “Piatra din casă” este exemplul cel mai potrivit despre cum dragostea rămâne frica care se instalează în același timp cu atracția și despre fata care devine o povară la casa omului și se mărită greu dacă nu are zestre. Este spectacolul care merită văzut pentru că arată cât de multă neliniște trebuie să-i procure un partener celuilalt până să ajungă în cavoul conjugal, dar și despre cum fidelitatea te ajută să mori liniștit, iar infidelitatea te ajută să-ți trăiești viața.

Autor articol : Monica Andrei, critic de teatru

Credit foto: Maria Ștefănescu.

Reclame