Să vă povestesc prin ce-am trecut în urmă cu vreo nouă ani. Probabil că și vouă vi s-a întâmplat în viață ceva asemănător, dar pun pariu pe o vitamină C și-o sticlă de Heineken că nu la Muzica, unde e o minune de atmosferă intelectuală, plină de solfegii, diezi și bemoli, unde poposesc numai oameni fini și parfumați. Mă rog, cu mici excepții…

Dragii mei, am trăit niște momente penibile, și cred că a fost prima dată în viața mea când…m-am lepădat de propriul soț. E adevărat!

Eram toți trei, eu, Răzvan și Andrei, băiețelul nostru, pe atunci în vârstă de trei ani. Ne plimbam prin oraș.

Iarnă. Îmbrăcați frumos, chiar gătiți-prună aș putea să zic, mai ales my husband care, de când are paișpe mii de admiratoare pe Facebook, a început să umble în geacă de motor, cizme ciocate, blugi LEVI`S cu talie joasă, să-și sugă burta la intervale fixe și să poarte ochelari Police și seara.

Buuun. Ne dăm noi jos din autoturism, parcat corespunzător pe la Sala Palatului, și intrăm puțin prin Cișmigiu. Copilul alerga prin iarbă (încă nu ninsese), eu după el, Răzvan după mine. După o oră de „nu mă prinzi, sâc!, ba te prind, Andrei dă-te jos de pe gard, alooo, aia e o căpățână de câine mort, las-o jos, am spus LAS-O jos!!!” am hotărât că e suficient pentru ziua respectivă.

-Mergem prin Muzica?, zice Răzvan.

Andrei n-a fost de acord, ca de obice, dar el era unu, noi doi. Și ne-am dus.

Intrăm. Ne uităm la una, la alta, la instrumente (de când îl cunosc pe Răzvan le ia la rând pe toate: chitara, vioara, țambal, piculină, uculele…etc). Urcăm și la etaj, la DVD-uri cu filme și muzică.

-Muchinuțo, dar ce pute așa în magazinul ăsta?, mă întreabă, curios, fiul meu.

-Habar n-am, îi zic. S-o fi pârțâit careva? Piticul râde. Cică el în niciun caz.

Într-adevăr, în anumite momente venea spre noi o putoare înfiorătoare, ca un zid de împuțiciune. Era ceva incredibil, cum n-am mai mirosit nicicând, fără putință de a fi descris exact și, dacă nici eu nu o fac ca lumea, apoi mă las bătută…

Norocul nostru e că avem stomacurile bune și memorie scurtă (mai ales eu). Am observat că și vânzătoarele din magazin cam strâmbă din nas și ne privesc ciudat, cu ură și revoltă. Auzeam, în părți, șoapte venite de la ceilalți vizitatori ai magazinului: „Nesimțiții dracului! Puuu! Da`te uiți, domnule, pe unde calci, nu așa! Ăștia or fi români?! Nuu. Nu vezi ce mutre aproximative au?”

Măi, ce să fie oare? Despre ce vorbesc ăștia?

Răspunsul a venit neașteptat de repede. Răzvan era în fața noastră și tocmai voiam să-l întreb dacă și el a mirosit duhoarea din magazin. Îl priveam așa din spate, cum era el înaaalt, ba ciocatele alea îl făceau și mai și! Cizmele bocăneau plăcut, aproape intelectual, pe podeaua de marmură albă și curată ca lacrima. Ceeeee? Sfântă și neprihănită Parascheeva!!!! Pe pantalonii lui LEVI`S, de care era așa de mândru, la manșete și pe tocurile cizmelor era numai căcat de câine, de diferite nuanțe, din ăla sănătos, monstruos și lutos. Am crezut că mor, odată m-a năpădit transpirația, m-am înroșit toată. Instinctiv, m-am uitat si la mine. Pfffuai! Aveam și eu.

-Ridică ghetuța!, m-am răstit la Andrei.

Era plină!!

Dumnezeule, mare, să-mi vărs mațele acolo! Și cum stăteam eu aplecată, mă uit în spatele nostru. Numai urme de caca! Unele mari, altele mai mici și unele, și mai mici, modele, floricele, cerculețe, pe unde ne-am învârtit și rotit (v-am zis că era lutos rău!) Deci asta era! Cred că puteam ridica o statuie, dacă l-am fi strâns. Încercam să-mi scot din minte imaginile grețoase, dar nu reușeam.

-Hai să plecăm acum de aici!, îi poruncesc lui Răzvan care, nevinovat, se înfipsese deja la Livada cu Vișini- teatru și la un CD cu James Last (pe care îl mai avea o dată acasă!)

-Băi, tu nu vezi că ești plin de căcat?, îi zic verde, de scârbă. Cum dracu` nu te-ai uitat pe unde calci? Vezi ce am făcut în magazinul ăsta? Or să ne pună ăștia să dăm cu mopu`!

Răzvan s-a oprit din bocănit. Era groasă rău! Cum naiba am reușit împuțita performanță? În parc, precis! Când am alergat pe iarbă, naiba ne-a pus! Vaai, și să nu ne uităm noi deloc la pantofi? Incredibil!

În jurul nostru mirosea ca-n iad. Mi-am privit, de sus până jos, soțul cel frumos cu ochelari Police pe frunte. Un ditamai salamul fecaloid și maroniu era agățat de tocul ciocatei, între toc și talpă. Atârna în spate, ca o coadă, erau și niște frunze uscate. ORIBIL!

M-am îndepărtat brusc de el. Era disperat.

-Nu mă lăsa așa!!! Ajută-mă!

Holbez ochii la el și dau din mâini:

-Cu ce, nefericitule? Cu deștul?

Lumea de pe lângă noi se ținea de nas și ne privea ca pe câinii care se împerechează pe stradă.

Am fugit! L-am lăsat acolo. „Nu-l cunosc! Nu e cu mine! Cine e cetățeanul ăsta? În viața mea nu l-am văzut.”

Din față venea, supărată foc și pară, femeia de serviciu, ba nu, erau două femei de serviciu, bombănind, cu găleți, ustensile, dezinfectant, parfum, mănuși de cauciuc, etc. Doamne, să mor de rușine!!!

Am trecut pe lângă ele repede, repede, călcând pe vârfuri ca în Tom și Jerry. Țuști, am ieșit afară.

Peste vreo trei minute a venit și el. În mână ținea „Livada cu vișini” și CD-ul cu „James Last”. Era dezamăgit. Vânzătoarea drăguță, cu ochii ca marea în noiembrie, care îi zicea de fiecare dată „mai poftiți pe la noi”, de data asta l-a tratat rece și distant.

-Cum ne urcăm în mașină, așa? Cum o să conduc cu jegul ăsta pe cizme?

Pff! Asta, da întrebare grea!

Am tropăit pe trotuar, am mai scăpat de vreo 456 de grame, în total, și am plecat. Răzvan a condus desculț până acasă.

Acum vrea să jucăm la LOTO. Cine știe?!

Dana Fodor Mateescu- 2010 (iarta-ne, magazinule, că ți-am murdărit podelele!)

Reclame