Partea a II-a

Tot pe vremea aia aveam un fetiș, o dambla, o meteahnă, nu știu cum să-i spun, ca să nu mă înțelegeți greșit. Îmi plăcea la nebunie să adulmec femeile frumoase, să le miros și să le mușc de gât, acolo, sub ureche, unde e dulce carnea. Cum vedeam o tipă mișto, haț! nu mă puteam abține să nu o acostez – într-un stil fin, rafinat, nu grobian.

Era imposibil să nu-mi cedeze vreuna. O abordam și, după 235 de vorbe ticluite, numai miere, și stihuri recitate patetic în toate limbile cunoscute de mine, eram prieteni. În zece minute o și mușcam nițel de gât. Nu tare, o ronțăiam, așa, ca pe un merișor. Nu era o boală, nu era ceva patologic, moștenit de la tatăl meu natural, Gore, cel care și-a dat foc, din greșeală, într-o excursie.

Practic, eu de acolo, de la gâturi, îmi trăgeam energia, turbam dacă nu le miroseam prin tramvaie, scriam și poezii, tiii, de-ați ști voi ce piese muzicale am compus eu bănănăind prin troleibuzul 66 și trăgând pe nas aromă de domniță?

Dar într-o zi mi s-a înfundat. Vineri, 13. Ghinion! Una mai a dracului, m-a pocnit cu poșeta peste bot și m-a reclamat la Poliție. Scandal, urlete, amenințări.

-Ajutor! Lumeee! A vrut să mă muște de gât! E bolnav psihic, zbiera tipesa ultragiată. Arestați-l! Polițiaaa!

Doamne, prin ce-am trecut! Mi-e și rușine să vă spun. M-au prins de brațe doi hodorogi, (pensionari vânjoși, pun pariu c-au lucrat pe vremuri la Miliție,) mi le-au sucit la spate și m-au ținut bine până au apărut doi agenți care m-au băgat în mașina lor. Am ajuns întâi la Poliție, apoi la balamuc, la spital. Elevii mei dragi m-au așteptat zadarnic să le predau lecția despre Mongolia. N-am mai ajuns, fi-mi-ar gâturile parfumate să-mi fie!

La poliție am plătit o amendă babană, iar la psihopupu am stat internat vreo trei săptămâni și m-am distrat de minune. Doctorița mea, Tatiana (am mușcat-o și pe ea de vreo cinci ori!), a găsit o idee formidabilă de a mă dezbăra de această micuță și drăgălașă tulburare obsesiv compulsivă.

Mi-a montat (nu râdeți! repet, am făcut box!) un colier conic, pentru uz veterinar. Ce, mai! Era o veioză din aia care se pune câinilor după ce sunt operați.

-P. J., o s-o porți ca un băiat cuminte trei luni, apoi o dăm jos.

Eram disperat!

-Cum s-o port trei luni? Sunt profesor de geografie, or să râdă copiii de mine, oamenii, colegii, întreaga planetă, Galaxia…Sfinte Mercurie, drăguțule, cu ce ți-am greșit?

-Vrei să te vindeci sau nu?

-Vreau…

Am început să tremur de teamă. Cum o să fac baie? Cum o să merg prin oraș așa, ca un Dog german cu chip de om? Trei luni? E o glumă sinistră!

-Dar să sugi muierile de gât, în troleu, e o poezie, nu? mă certa Tatiana, și pe bune că avea dreptate.

Apoi a continuat:

-Eu încerc să nu te umplu cu medicamente antipsihotice, pentru că țin la tine, ești un bărbat tânăr, frumos, inteligent, cam ciudățel, ai un viitor înainte, nu vreau să ajungi un ficus de salon. Împreună o să reușim, ai să vezi!

-Sună a slogan electoral…

-Sună a rahat! Punem colierul și astfel nu te mai poți apropia de coțofene. Mă asculți sau o chemt pe tanti Tia să-ți înfigă în venă vreo trei kile de Haldol?

Am ascultat-o. Aveam de ales? Tanti Tia era o asistentă trupeșă, de vreo 120 de kile, cu neg pe obrazul drept și o mustăcioară veselă, pe care și-o epila exemplar la trei luni. Uneori uita și credeai că-i nea Fane, portarul. Semănau.

Când îți făcea tanti Tia o injecție, ți-o arunca de sus, din tavan, intra acul până la os. În ADN se înfigea! Așa simțeam.

Dana Fodor Mateescu  – Editura Cartea Romaneasca

Foto: Internet