Dimineață uimită. Ora 7.30. Vin dinspre Știrbei-Vodă. În față am Spitalul Universitar de Urgență, și la picioarele lui Dâmbovița, draga de ea, ca un fular verde întins peste șosea.

Cobor din mașină. În dreapta e gardul din tablă unde au murit Cristi Nemescu, Andrei Toncu și Ștefan Aruștei. Încă se vede negreala rămasă de la lumânări. Cristi, Cristi…

Stop. Traversez. Mi-e frig și teamă. Tre să fac un control medical. Unul mic. Mic de tot.

Ani de zile am avut probleme, dureri, chisturi, draci, laci și carcalaci, naiba știe ce… Plus că am în spate moșteniri genetice „minunate”, toate numai cancere din alea terminate-n copârșeu și vin roșu pe piept. Așa că, trebuia să mă vadă un medic specialist, nu?

Pe trotuar, florării. Flori multe. Puzderie. Mirosuri, arome, culori. Frezii, zambile, lalele. Curtea spitalului, bolnavi triști, rude, medici, asistente gureșe, studenți. Intru. Scări din marmură albă și pereți galbeni-galbeni, ca-ntr-un tablou de van Gogh. Mi-am amintit cum urcam 12 etaje, ca să-l caut pe tata. Și cum am coborât, într-o zi, la morgă. Acolo mă aștepta pitit într-un sertar. Nu, nu se mai juca de-a v-ați ascunselea. Era cuminte, strâns în el însuși, supărat că nu mai poate să vadă Star Trek și alte seriale SF , supărat că a trebuit să se „cărăbănească” din lumea asta, fără o bere, fără o votcă, fără noi…Tatăl meu! Tata. Gata. Nu mai e…

Mă întorc pe dos. Mă întristez cumplit. Nu mai sunt eu.

Totuși ajung la etajul patru. Aștept. Privesc în jur. Lume multă. Gravide intrenate, bolnave, unele dintre ele triste, altele cu privirile goale și umezi. Își poartă diagnosticul și chimioterapia în păr, în gene, în sprâncene. Liana, Mioara, Carmen, Elena, Mihaela, au în brațe sau în genți, aranjate pe ani, luni și zile „trimiterile”, „ieșirile” sau „internările”, actele medicale, care povestesc de ce boli suferă: chisturi ovariene, fibroame, endometrioze, leziuni ale colului uterin sau carcinoame cervicale invazive.

Mi-e o milă de mor, deja le „văd” țâncii, părinții de la țară, care oftează a plâns, soții îmbătrâniți peste noapte, surorile, frații, cumnatele. Respir adânc și clipesc iute, ca să-mi alung lacrimile. Sper ca eu să fiu bine. Sper!

Pe hol miroase a cafea proaspătă de la automat. Mi-e poftă, dar am o cană mare în ghiozdan. O scot să beau, dar o apuc aiurea și mi-o vărs pe toată înăuntru, peste portofel, acte, trimiterea de la medicul de familie… (Noroc că era pusă într-un chilot din plastic.)

Prostia, pe care tocmai am făcut-o, îmi șterge lacrimile cu mâna. Doamne, aș putea să fiu mai cretină decât atât? Nu cred! Fug la baie. Dau drumul la apă și…țâjjjjjjjjjjjj! are presiune mare și pățesc ca mister Bean. Mă ud leoarcă pe piept, pe burtă, pe pulpe. Cu ce să mă șterg? N-am cu ce. Stau așa. Poate mă usuc de la curent.

Apare medicul meu. La fix! Sper să nu observe că-s udă. Intrăm într-un salon. Mă dezbrac de țoalele fleșcăite. Am emoții, dar îmi trec când îmi amintesc de Rebeca mea, personajul din Tembelă până la moarte, care și-a uitat chiloții cu locomotive în cabinetul de ginecologie…

Mă urc pe masă. Mutra mea? Roșie-drapel! Aș face ca struțul, dar n-am unde să-mi bag capul. În fine! Asta e. Poate dacă închid ochii e mai bine…

Control. Simt niște fiare în mine. Doare, dar suport.

Gata. Mă dau jos. Mă îmbrac. Nu uit nimic. Păi ce, io-s Rebeca?! Completăm actele, apoi aștept să fac ecografia. Doamna asistentă e așa de simpatică, încât îmi vine s-o pup.

Medicul meu îmi dă o veste cumsecade: nu am nimic grav. Dar să vedem și la eco… Îmi vine să sar în sus doi metri și să chiui ca la nuntă. Dar nu sar și nu chiui, că-s femeie-n toată firea.

Aștept. Fac pe serioasa. Mă duc la toaletă de patru ori. În două ore! De fiecare dată uit și mă ud, din nou, la chiuvetă. Dar ce mai contează acum? Mă ascund cu pardesiul.

Pe la 9 și ceva apare și doctorița specialistă-n ecografii. Parcă e o floare de liliac, așa de frumos miroase! Și e veselă, toată îmbrăcată-n haine culoarea lila.

Mai vin bolnave între timp. Una are un fibrom intens vascularizat, grav, alta niște chisturi, la fel de grave, alta… Ce de dureri aici! Doamne!

Îmi vine rândul și mie. Iar mă dezbrac. Țuști pe pat. Poziție SIMS. Gel rece. Doamna doctor îi dictează asistentei. Trag cu urechea: „…fără formațiuni chistice, fără lichid…”

Nu-mi vine să cred! Oare ecografia e făcută…unde trebuie?

„Doamne, îți mulțumesc!, zic în gând. Și iartă-mă dacă am greșit cu voia sau fără voia mea, că m-am enervat pe indivizii care lovesc pe la spate, că am țipat la Andrei, și la Răzvan, că l-am dat afară pe Berlioz, că l-am mușcat pe Neghiniță de ureche ca să mă răzbun pentru că mi-a mâncat un kil de parizer, pentru că mi-am uitat dorințele și visurile, pentru că n-am răbdare, pentru că….”

Ies fericită din cabinet. Râd ca proasta, de parcă am luat premiul I pentru poezie interzisă și roșcată.

Îmi vine să dansez Macarena și să țopăi. Dar dau cu ochii de femeile bolnave de pe hol, cu mult mai tinere decât mine, regăsesc obrajii lor surpați și triști, iar bucuria mea își lasă pleoapele în jos, vinovată. Ele n-au avut norocul meu!

Îmi vine să le cer iertare, să le iau pe toate în brațe, dar realizez că gestul e aiurea, infantil și nebun, s-ar uita ele la mine cu milă…Cine știe ce-ar crede?

Plec cu bucuria pitită creier, bine ascunsă. Afară respir adânc și mă duc în parcul de la Operă să mă restabilesc nițel. Azi e baba mea. Din iarbă îmi fac cu ochii două violete. Le rup, că nu ma pot abține, și mi le pun în păr.

Sus, soarele mă privește cu un ochi închis și jur că în clipa aia, seamănă cu Băsescu…

Dana Fodor Mateescu, martie 2017