N-o mai văzusem de mult, dar o știam aproape, o auzeam cum mă cheamă șoptit: „Mi-au înfrunzit copacii, vino! Te aștept!” (Eu nimic, Batman, Batman…!)

Recunosc că mi-era un dor nebun de ea, de pulpele ei zvelte până la nori, de brațele lungi, de părul verde, de păsările și respirația ei. Aș fi vrut s-o strâng în brațe ca pe-o prietenă regăsită. Dar nu puteam ajunge la ea…

Ieri însă, n-am mai rezistat. Am scăpat din lanțuri, am alergat până la lacrimi și m-am oprit fericită la sânul ei voluptos.

Mi-am pus obrajii pe scoarța plină de mușchi, am tras în piept adânc aromă dulce de frunză crudă și rășină de foioase…

Un drac de vânticel mi se strecura, ca hoțul, pe sub bluză și, uite-așa, am uitat eu de toate mizeriile pe care mi le fac unii. Hihihi!

Privighetorile tocmai se căsătoriseră și cântau de mama focului, cintezoii și sticleții se întorceau veseli din câmpie, iar eu a închis ochii pentru cinci clipe. Cinci clipe de fericire maximă. Încercați și voi! Funcționează!

Dana Fodor Mateescu