Aveam vreo șase ani. Într-o zi, am auzit, pe stradă, la niște golani, un cuvânt necunoscut, care suna foarte amuzant pentru mine.  Ăla care provine din latină, începe cu „p” și se termină cu  „ula”. Mdaaaa!

Moaaamă, ce mi-a plăcut! L-am băgat rapid la cap, dar nu știam ce înseamnă. Fericită, am început să țopăi, și să-l pronunț pe diferite voci, ba subțire, ba gros, ba cântat, ba urlat…

Totuși, ce reprezintă? Pe cine să întreb? Pe nea Orășeanu, vecinul cizmar, sau pe tanti Estera? Ai mei nu erau acasă, ci la serviciu. M-am dus la nea Orășeanu. El era prietenul meu, când nu aveam cu cine să mă joc. Îmi plăcea să stau la cizmăria veche și strâmtă, „din timpul războiului” și să-i ascult poveștile. Știa o groază. Nenea Orășeanu avea un picior mai scurt și purta o gheată enormă, ca să fie cât de cât egal cu celălalt.

Și dau buzna peste el:

-Săru`mâna, ce înseamnă p…a?

Bietul om! Să-și facă terci cu ciocanul unicul deșt sănătos, ăla din mijloc. Patru erau ba tăiate, ba rupte, ba fără unghii. S-a speriat, vezi bine! O zgâtie de fată să scoată din gurița ca un boboc asemenea mizerie?

-Dacă mă scol la tine acu`, rămâi fără moț! Cine paștele mă-tii te-a învățat asta? Las că te spui io lu` tac-tu când vine acasă! Pleacă d-aici!

Am fugit mâncând pământul. Dar tot n-am găsit pe cineva să-mi spună adevărul. Așa că l-am abordat pe cel mai deștept dintre pământeni (așa credeam eu atunci), pe tata.

S-a schimbat la față:

-E un oraș în Iugoslavia, dar să mai spui nimănui, să nu-l rostești și să nu-l scrii!

Credeți că l-am ascultat? Îmi plăcea prea mult … orașul ăla! Așa că am pus gheruța pe-un pix serios și m-am apucat să scriu pe…geanta mamei. Un „p” desăvârșit, urmat de un „u” la fel de meseriaș, un „l” cam strâmb și un „a” cât toate zilele, să se vadă de la un metru. Poșeta era un brun-roșcat.

Și am uitat apoi. Luni de zile n-am mai știut nimic de cuvântul meu și nici el despre mine.

Săraca mama! Cu geanta aia se ducea la serviciu, la întâlnirile de partid, prin tramvaie, la piața Matache, la croitoreasă și…la școală, la ședințele cu părinții. Grozav, nu?

Într-o seară, s-a așezat în prima bancă și și-a pus poșeta (de care era foarte mândră!) sus. Atunci a văzut-o învățătoarea mea, o tipă foarte aprigă, severă, ochi de vultur, ce mai. A întins mâna, a luat geanta, s-a uitat atentă și…a bufnit-o râsul. Nu i-a spus nimic mamei, probabil a înțeles cine făcuse măgăria. Era un scris de copil care abia învață, nesigur și tembel. Tot timpul ședinței învățătoarea a zâmbit și nu știa nimeni de ce. Mama a crezut că tovarășa îi admiră geanta, așa că stătea fără grețuri. La plecare însă a văzut și ea. Era să facă infarct!

Cum? Cine? Dani? Tot drumul spre casă, probabil, se gândea cu ce să mă bată: cu o lingură din lemn? Cu o curea? Cu bățul? Cu parul?

M-a apărat tata, desigur.

-Cum s-o bați? E un oraș, un simplu oraș, ce? Nu e de vină ea că se numește așa!

-Dar cine?

-Cum cine? Primarul. Las-o-n pace! Nu vezi că-i place geografia?

Și mama a plâns de ciudă. Nu m-a mai bătut. M-a pus să șterg mizeria cu spirt și…m-a iertat.

Al dracu` primar!

Dana Fodor Mateescu- Fragment- Povestiri din București/ Editura Cartea Românească/Foto: preluare internet