Am un băiat năzdrăvan. Foarte! Și asta nu de acum, ci de când am făcut prima dată cunoștință cu el. Era cât o telecomandă, mai lunguță, dar urla cât paișpe televizoare la un loc. Așa-s copiii, o să ziceți. Zău? Toți? Nu cred.

La doi ani și ceva m-a închis afară, iarna. Eram în tricou și ieșisem să dau de mâncare câinelui. El, prințul, rămăsese în casă, singur și încuiat. Așa că a început să bâzâie isteric. Am stat ca proasta și-am bâțâit vreo juma de oră, până piciul a înțeles că trebuie să deschidă o fereastră și să-mi dea cheia pe acolo. Isteț, nu? Când e deștept seamănă cu tac-su. Când e zvăpăiat și obraznic, cu mine, firește. Pe la trei ani mi-a zis că și-a băgat o rotiță-n nas, am chemat Ambulanța, ne-am dus rapid la spitalul de copii Grigore Alexandrescu. Acolo i-au făcut radiografii, l-au scormonit, l-au chinuit. Nimic. Când erau cât pe ce să ne interneze (eu aveam culoarea alb 13 la mutră!) piticania zice:

-N-am nicio rotiță, am spus asta doar ca să ne dăm cu Ambulanța și să sune sirena aia…Te-am păcălit.

Copil, ha?

Recent, ne-am certat parte-n parte, eu și el. N-am simțit că are 6 ani și cred că nici el nu era sigur dacă eu sunt mă-sa ori o fetiță enervantă și grasă. Ce-a făcut? A scris pe garduri cuvântul ăla care începe cu P. Nu „pitpalac” și nici „Paul”. Știți voi care. Și m-am ofticat de două ori. O dată pentru că l-a scris cu doi de P în față, așa cum scriu unii „rrom”, și a doua oară pentru că a umplut tot gardul și a trebuit să-l șterg tot eu. Păi cine, că dumnealui a refuzat, susținând că este „o artă neînțeleasă” – (repetați mine: CA-THAR-SIS! Hahaha) și că a muncit prea mult la ea. Nici amenințarea pedepsei nu l-a clintit și nici palma la minunatele-i buci. Așa că am trecut la șmotru. În timp ce frecam mi-am amintit. Frecam și râdeam, râdeam și frecam…

Aveam cam aceeași vârstă. Și am auzit scârnavul cuvânt pe stradă, la unii. Moaaamă, ce mi-a plăcut! L-am băgat rapid la cap, dar nu știam ce înseamnă. Pe cine să întreb? Pe nea Orășeanu, vecinul cizmar, sau pe tanti Estera? Ai mei nu erau acasă, ci la muncă. M-am dus la nea Orășeanu. El era prietenul meu când nu aveam cu cine să mă joc. Îmi plăcea să stau la cizmăria veche și strâmtă, „din timpul războiului” și să-i ascult poveștile. Știa o groază. Nenea Orășeanu avea un picior mai scurt și purta o gheată enormă, ca să fie cât de cât egal cu celălalt. Și dau buzna peste el:

-Săru`mâna, ce înseamnă p…a?

Bietul om! Să-și facă terci cu ciocanul unicul deșt sănătos, ăla din mijloc. Patru erau ba tăiate, ba rupte, ba fără unghii. S-a speriat, vezi bine! O zgâtie de fată să scoată din gurița ca un boboc asemenea mizerie?

-Dacă mă scol la tine acu`, rămâi fără moț! Cine paștele mă-tii te-a învățat asta? Las că te spui io lu` tac-tu când vine acasă! Pleacă d-aici!

Am fugit mâncând pământul. Dar tot n-am găsit pe cineva să-mi spună adevărul. Așa că l-am abordat pe cel mai deștept dintre pământeni (așa credeam eu atunci), pe tata. S-a schimbat la față:

-E un oraș în Iugoslavia, dar să mai spui nimănui, să nu-l rostești și să nu-l scrii!

Credeți că l-am ascultat? Îmi plăcea prea mult orașul ăla! Așa că am pus gheruța pe-un pix serios și m-am apucat să scriu pe…geanta mamei. Un „p” desăvârșit, urmat de un„u” la fel de meseriaș, un „l” cam strâmb și un „a” cât toate zilele, să se vadă de la un metru. Poșeta era un brun-roșcat.

Și am uitat apoi. Luni de zile n-am mai știut nimic de cuvântul meu și nici el despre mine.

Săraca mama! Cu geanta aia se ducea la serviciu, la întâlnirile de partid, prin tramvaie, la piața Matache, la croitoreasă și…la școală, la ședințele cu părinții. Grozav, nu? Într-o seară, s-a așezat în prima bancă și și-a pus poșeta (de care era foarte mândră!) sus. Atunci a văzut-o învățătoarea mea, o tipă foarte aprigă, severă, ochi de vultur, ce mai! A întins mâna, a luat geanta, s-a uitat atentă și…a bufnit-o râsul. Nu i-a spus nimic mamei, probabil a înțeles cine făcuse măgăria. Era un scris de copil care abia învață, nesigur și tembel. Tot timpul ședinței învățătoarea a zâmbit și nu știa nimeni de ce. Mama a crezut că tovarășa îi admiră geanta, așa că stătea fără grețuri. La plecare însă a văzut și ea. Era să facă infarct!

Cum? Cine? Dani? Tot drumul spre casă, probabil, se gândea cu ce să mă bată: cu o lingură din lemn? Cu o curea? Cu bățul? Cu parul? M-a apărat tata, desigur.

-Cum s-o bați? E un oraș, un simplu oraș, ce? Nu e de vină ea că se numește așa!

-Dar cine?

-Cum cine? Primarul. Las-o-n pace! Nu vezi că-i place geografia?

Și mama a plâns de ciudă. Nu m-a mai bătut. M-a pus să șterg mizeria cu spirt și…m-a iertat. Al dracu` primar!

Păi și acum eu să-l nu-l înțeleg pe Andrei?

Dana Fodor Mateescu- Fragment- Povestiri din București/ Editura Cartea Românească

Reclame