……………………………

Și viața mea ciudată aluneca înainte, grăbită, agitată, fără să-mi ceară voie, dorind parcă să ajungă pe cineva din urmă. Eu alergam după ea ca nebunul și în tipul ăsta trăiam momente de neînchipuit pentru un om normal. Mi se întâmplau tot felul de porcării, uneori adevărate drame, nu știu cum ar fi rezistat altcineva în locul meu. Cu siguranță am fost născut sub zodia fatalului, a ghinionului, a dramei imbecile și totale. O să vedeți și de ce vă zic toate astea.

Mă priveam în oglinda de pe hol și nu-mi venea să-mi cred ochilor. Eram, și sunt și acum, un bărbat extraordinar. Sunt frumos de pic, pe cuvânt, nu-mi găsesc niciun cusur. Ce păr! Ce sprâncene! Ce ochi! Ah, și ce bărbie virilă! Elvis e mic copil. Să fi fost femeie, m-aș fi îndrăgostit de mine pe loc. Dar doamnele și domnișoarele fugeau ca dracul de agheasmă. Blestem și ghinion, v-am mai spus. Clar!

Și nu exista zi de la Dumnezeu să nu pățesc câte ceva. Straniu, strigător la cer, să te facă să te dai cu capul de pereți, de nervi. „Micile” incidente cum ar fi: explozia cafetierei (cu cafea fierbinte, evident, în ea!), stricarea laptopului nou-nouț, pe care dădusem o grămadă de bani, pierderea unei roți de la mașină în timpul mersului (am o Toyotă verde!), blocarea ușii de fier a apartamentului în timp ce duc gunoiul sau faptul că de fiecare dată, când îmi scutur pătura, o scap de la balcon, de la etajul 9, erau niște fleacuri.

Mă luptam cu toate necazurile astea și nu capitulam. Nu știu de ce mi se întâmplau mie. Nici nu am stat să verific. Poate din neatenție? Eram cu gândurile aiurea? Îmi făcuse vreuna farmece cu ulcica? Habar n-am. Aveam, săptămânal, probleme cu țevile de apă, cu chiuvetele, când nu se înfunda wc-ul, mă inunda nea Tase, de la 10, când funcționa bine televizorul, se strica imediat cuptorul cu microunde, pe care l-am și desființat. L-am transformat într-un frumos dulăpior, îmi țin în el chitanțele de la întreținere, prezervativele și facturile.

Ce mai făceam? A, da. Uitam PIN-urile de la toate telefoanele și cardurile. Sau le confundam între ele. Ghinionul, nu v-am zis? Dezastru total. Mai toată ziua eram la coadă la bancă, să schimb, să refac, să cer ajutor. Mă cunoșteau toate angajatele ca pe-un ponei breaz, iar doamna Angela de la BCR era o bomboană.

La un moment dat, când ghinionul a luat o vacanță, – se săturase și el de mine -, am cunoscut o femeie. Ah, ce femeie!!! O zână. O prințesă. Melania. Cu accent pe primul A. N-am să înțeleg niciodată de ce, dar ei așa-i plăcea. MelAnia…

Era blondă, frumoasă, terminase Conservatorul, cânta la vioară și făcea parte dintr-o orchestră profesionistă. În timpul liber juca Poker pe bani, colecționa timbre și cânta la ukulele. N-am mușcat-o de jugulară, așa cum aș fi dorit în adâncurile mele tulburi. Dar ne-am împrietenit, apoi am devenit iubiți.

Ne-am cunoscut la coadă, la Circa Financiară de pe strada Popa Tatu. O știți, nu? Aia, da!

Lume, puhoi. Viruși, nervi și duhoare. Se lipiseră țoalele de mine. Înghițisem trei calmante înainte, știam c-o să-mi fac draci acolo, așa că eram cam „high” când am văzut-o pe ea. Călca ușor. Zâmbea frumos.

S-a apropiat de mine. Inima-mi bătea: bum-dum-dum.

-Aici e coada pentru impozitul terenurilor?

-Haa? Da, sigur, poftiți…

De fapt, eu stăteam la coadă pentru plata impozitului la mașină, dar ce mai conta?

Așa ne-am împrietenit.

I-am surâs cu bucurie, eram drogat de-a binelea, o vedeam ca pe-o regină luminoasă, parcă zbura peste bucureștenii umezi și urâți care se foiau pe la cozi. Am poftit-o în fața mea, ea a râs, zglobie, am făcut cunoștință:

-Mă cheamă MelAnia, a zis.

Dar când a pronunțat primul „a” din cuvânt, parcă mi-a dat cu o măciucă-n cap. M-am amorezat pe loc.

-Eu sunt Pigei. De fapt, mă numesc Petriceicu Janis Joplin Pandele, dar prietenii-mi spun Pigei. E mai simplu…

Când a auzit cum mă cheamă, a bufnit-o râsul așa de tare, că s-a și înecat. Îi ieșiseră ochii din orbite, lăcrima, scuipa într-o batistă dubioasă, iar hohotea. Nu se mai oprea din tușit și din zâmbăreală. Nici când a ajuns în față, la ghișeu, și tanti aia i-a zis că trebuie să se ducă în altă parte și că a stat degeaba la coada aia, nu s-a potolit. Râdea, mârâia și chițăia, repetând la nesfârșit, pe silabe:

-Pe-tri-cei-cu, bua-ha-ha-ha! Pan-de-le, Ja-nis Jo-plin. Mua-hahahaha, ce nume, hahaha!

Ar fi trebuit să-i întorc spatele și să mă simt jignit, dar v-am povestit că luasem înainte niște calmante și n-aveam putere nici să mă scarpin în urechi. Așa că am rămas prieteni.

Melania era o originală. În viața mea n-am mai întâlnit o alta ca ea și pun pariu că nici voi! Ne potriveam la fix, eu eram ghinionistul, cretinul rafinat, ea excentrica. Aveam ce să discutăm, citise enorm, era „prietenă” cu Platon, Cioran și cu Kirkegaard, îi plăceau filmele de epocă, documentarele, istoria, câinii și sărmăluțele în foi de viță. Ce mai, era o prăjitură de femeie! Care nu-mi ridica deloc colesterolul, ci cu totul altceva.

Ne întâlneam în weekend-uri, beam vin roșu, tocam câte-un subiect la zi, apoi ne avântam în iubirea fizică. Pe Cleopatra, pisica mea, o încuiam în cămară. Făcea urât de tot, era cumplit de geloasă pe Melania, ar fi rupt-o în gheare. N-o suferea. Cât timp iubita mea stătea la mine, fiara plângea: maaaaaaaaaaaaauuuu. Lugubru rău! Ți se zbârlea părul pe cap. Cum pleca Melania din casă, Cleopatra mirosea peste tot, ca un câine, scuipa, mârâia, nu-și găsea locul. Suferea. Dar n-aveam încotro, nu voiam să renunț la ea, îmi iubeam mâța. Și ea pe mine.

În fine, prima dată când a rămas Melania peste noapte la mine, m-am speriat rău de tot. Era să fac infarct. Mi-a stat inima, mi s-a blocat ceasul interior, am avut crampe la splină, m-am înecat, am tușit, m-am pârțâit. Groaznic a fost!

Melania se dezbrăcase complet, eu o așteptam întins pe spate, muzica în surdină (ceva brazilian, rupea inima!), lampă cu lumină roșie…Și ea?

-Pigei, nu pot fără ukulele.

-Cum adică nu poți fără ukulele?

-Uite-așa, nu pot să fac dragoste dacă nu cânt! Știi că-s muzicală, da?

Apoi, fără să-mi mai ceară nimic, și-a luat „ukuleaua”, și s-a cocoțat pe mine ca pe-un căluț de lemn.

M-a durut înfiorător. A început să se bâțâie în sus și-n jos, mai zdrăngănea nițel: ling-lang, ling-ling, la „ukulea”.

-Nu pot fără asta, Pigei, ofta ea artistic, și zdrang-zdring-zdrong, la instrument.

Simțeam că-mi crapă peștișorii din trup! Că mă desfac în paișpe. Că alunec în neant. Cleopatra, arestată pe nedrept în debara, miorlăia sinistru: maaaaaaaaaaaaaahhhaaaau, iar Melania îi trăgea la „ukulea”. Ce putea fi mai traumatizant?

Dar iubita mea n-avea nici pe dracu. Se fâțâia pe mine, iar mai ciupea coardele. Și ce credeți că-mi cânta? E previzibil deja! „Cry baby”, obsesia vieții mele.

-Mai schimbă notele, darling!, suflam eu ca o locomotivă cu motor diesel, care antrenează un generator electric de curent alternativ…

-OK, sweety, da` p-asta o știi?

Fraților, și unde mi se pornea pe doinit de jale, în miez de noapte, de mă făcea să plâng în hohote, că-s un sensibil de felul meu:

-Foaie verde și-un harbuz, trece-un nouraș pe sus…. lalalala, laaai la./ Nu știu, ploaie-i ori ninsoare, șailaila, /ori lacrimi de fată mare, lalalala, laai, laaa…

Melania, dulcea de ea, cu glasul ei răgușit,- catifea sfâșiată de tutun, – o voce extraordinară, puternică și erectă (leită Cesaria Evora) mă leșina complet. Îmi sugea orice putere. Păi cum? Eu n-am suflet? Cum să mai termin ce-am început?

Boceam în toată regula, ca femeile părăsite-n drum, vorba cântecului. Eram plin de lăcrămi, disperare și muci. Nu vă zic că, fiind ore înaintate din noapte, vecinii se trezeau și ei. Unii, la fel de traumatizați ca și mine, se porneau pe urlete. Jur că auzeam, clar, cum își suflă nasurile și bâzâie în cor, fiecare după cine suferea în clipa aia. Nicu de la opt plângea după mă-sa, îi recunoșteam vocea de reporter sportiv, Gore de la șase își amintea de fosta gagică ori de soră-sa, Luța, călcată de tren, la Caracal. Era un bocet crud, să-ți tai venele de la mână, pe diagonală, cu unghiera ruginită!

Alții, mai din topor și cu transaminaze de mitocani, bubuiau în ușa mea de metal sau în țevile de la caloriofer.

-Băăă anormalule, noi ne ducem la muncă, mâine dimineață! Îți arde dă cântece?

Niște grobieni!

Numai Melania mea, o profesionistă în adevăratul sens al vorbelor, își vedea mai departe de cântec și de săriturile ei sexuale. Până era gata…

La sfârșit, după orgasm, chiuia de trei ori (Dumnezeule, o fi țâcnită? E dementă?) și ridica brațele în sus, exact ca gimnastele care tocmai au executat o săritură Tsukahara. (Cică așa facea ea întotdeauna, cu orice bărbat, fără nicio excepție.)

-Pe bune?, am întrebat-o gâtuit de uimire.

-Firește! Eu trăiesc intens orgasmul și trebuie să mă acompaniez în tot timpul ăsta. Data viitoare-mi aduc vioara.

-Nu! Vioara nu!!! am strigat disperat și cineva a bubuit în ușă, din nou.

Mi-o și imaginam călare pe mine, goală, chiuind, și cu vioara pe umăr, cântând un capriciu de Paganini. Sfinte mucenic Iraclie, câte păcate oi avea pe sufletul meu de sunt pedepsit în halul ăsta?

-Tu știi că am viziuni?

-Cum viziuni? La orgasm?

-Mdaaaa.

-Adică vezi ceva?

-Yes!

-Ce vezi? Imagini? Filme?

-Ei, filme! Ești tâmpit? De pildă acum. Am avut o juisare perfectă, rotundă ca o sferă și profundă. Ies din mine pentru câteva secunde și…călătoresc în alte timpuri și spații. Trupul meu rămâne gol peste tine. Sufletul meu fuge.

-Du-te d-aici! Ești nebună!

-Nu. Nu-s nebună. Sunt doar ALTFEL. Vrei să știi ce-am văzut în noaptea asta?

-Ce?

-O stradă din București…

-Ei, lasă-mă!

-…și un număr de casă. 79. Am văzut, clar, un gard din fier forjat, o vilă interbelică, împodobită cu iederă și numărul. Cred că eram pe o stradă, prin cartierul evreiesc. Vii mâine cu mine s-o găsim?

-Am cursuri, Melania, doar știi…

-După!

Și s-a culcat. Mi-a întors spatele și a început să sforăie. (Sforăie gagica, de zici că are un motor de tractor Lanz Bulldog, instalat sub capotă!)

Dimineața, Melania s-a trezit veselă ca o vrăbiuță, s-a îmbrăcat, m-a sărutat pe obraz, apoi a plecat țup-țup, spre Conservator. Avea repetiții.

Eu, eram terminat. Abia respiram. Sunt un norocos, ce bașcheții mei!

………………………….

Cu Melania am stat vreo trei ani. Atâta am rezistat, dar cred că a fost destul de mult. Ne-am iubit muzical, ce mai! Aveam o tehnică incredibilă, iar eu îmi transformasem degetele în note muzicale, diezi, becari și bemoli. Am luat și pastile din cauza ei, începuse să-mi cadă părul și mă chinuiau noaptea coșmaruri cu Șostakovici care mă alerga desculț prin parcul Bordei, agitând o ukulea deasupra capului! Apropo: ukuleaua mi-a lăsat-o mie Melania. Ca amintire.

Între timp am demisionat din învățământ, mă plictiseam cumplit. Nu-mi mai plăcea să predau. Am șomat vreo cinci luni, am trăit din colaborări, abia-mi ajungeau banii să-mi plătesc chiria. Și mâncarea Cleopatrei. Apoi m-am angajat într-un minister din centru, v-am zis la început. Făceam zece minute pe jos până la slujbă.

Dar, într-o zi, m-a sunat un fost coleg de facultate, pasionat de jazz, cânta la contrabas. Înființase omul o formație trăsnet și avea nevoie de mine. Eu mă descurcam la marimbafon, – la ukulele am învățat să cânt de la nebuna de Melania – și oricând puteam, cu pasiune și devotament, să mă alătur celorlalți muzicieni. Așa am început să lucrăm împreună. Aveam concerte prin țară, în străinătate și, din când în când, cântam într-un club de fițe din București. Mă aranjasem! Cum să mai zic că n-am noroc?

Cu iubirea săteam bine spre excelent, era la cote maxime, dădeam pe afară ca un lac de acumulare prea plin. Ștergeai cu mopul după mine în nopțile fierbinți de sex. Cădeau femeile răpuse ca muștele. Și cum să nu leșine, când apăream eu, mândru ca un prinț strălucitor, cu ukuleaua la subraț și cărând marimbafonul în spate?

Eram aproape fericit. Dar totuși, lipsea ceva. Îmi doream o familie, mă apropiam de 30 de ani și trăiam numai pentru muzică, festivaluri, minister și…câte o pițipoancă, o dată pe săpămână, asta ca să nu-mi ies din mână. Fraților, nici una de care să mă leg sufletește, așa cum făcusem de Melania. De la despărțirea de ea, nu prinsesem nimic în laț.

Doar legături de vată, insipide, stranii, unele absurde, de tot râsul. Cum să vă spun? Parcă toate femeile cu probleme psihice veneau la mine ca la miere. Petrică Lupu de la Maglavit! Psihiatru la balamuc să fi fost și n-aveam atâtea paciente!

Dorina, de fel din Calafat, m-a înnebunit cu familia ei. Avea fata asta la rude, de le pierdusem numărul. Unchi, mătuși, bunici, tatai și mamai, strămamai, veri primari, secundari, terțiari, cumnați, foști cumnați, cumnățele și nași. Vreo 40 în total. Ai naibii, cu toții aveau treabă la București, în centru!

-Pigei, nu poate să doarmă și Tilică, văru-meu, vreo trei nopți la noi? Hai, mă, că dă și el examen la Politehnică, la facultatea de electronică!

Puteam să zic nu? Ce inimă aveam? Să stea bietul element calafătean stingher prin parcuri și să doarmă pe bănci din pricina mea? Să nu las tineretul patriei noastre să-și dezvolte spiritul și să zboare spre noile cuceriri electronice ale planetei? Categoric, aș fi fost un retard nenorocit dacă aș fi zis nu.

Și mai era ea. Vară-sa. N-o puteam refuza.

Era mișto gagica și, culmea! Nu cânta la nimic. Nici la ocarină, nici la drâmbă și habar n-avea cine e Ciprian Porumbescu (credea că e fotbalist la Steaua).

Așa că, venea Tilică la noi în iunie, – meltean simpatic, cu brânză-n gingii și unghia aia de la deștul mic luuungă, luungă (o reală sculă pentru desfăcut șuruburile în cruce!) – și pleca în august. Mânca și bea pe gratis, plus că stătea toată noaptea la televizor și belea ochii la filme pentru adulți.

Ei, dar după Tilică apărea Georgică, care abia se despărțise de Tudorița, săracul, și avea nevoie de un nou job, ca să uite. Poate știam eu la minister? Știam, cum să nu.

Pleca Georgică, ciocănea la ușă Viorel. Ăsta venea mereu cu mă-sa, tanti Nuța, o balenă diabetică, rea, zgârcită și urâtă cu draci. Aveau treabă la Spitalul ăla de boli și nutriție, Paulescu parcă-i zice. Analize, rețete, tratamente, doctori. Unde să stea și ei decât la…mine?

Nu mai aveam liniște, intimitate, nu puteam să repet niciodată vreo partitură mai dificilă. Toate rudele Dorinei sforăiau înfiorător și se pârțâiau foarte des. Aprindeam degeaba bețișoare parfumate prin apartament, deshideam larg ferestrele, aeriseam, scuturam. Puțea de-mi venea să plâng, mă usturau ochii și, la un moment dat, m-am îmbolnăvit de conjuctivită.

Am rezistat un an. Atât. Și i-am dat papucii. Nu i-a venit să creadă. Apoi, ca să se răzbune, mi-a spart toate farfuriile și paharele.

-Al dracu să fii dă imbecil, ipotentu` dracului, ai sictir bă, intelectual pervers! Huo!

Și bum! Mi-a trântit ușa, iar eu m-am îmbătat crunt în noaptea aia. De fericire!

A urmat alta. Cerasela. Era perfectă. Blondă, suplă, inteligentă, actriță și cântăreață. Am stat cu ea patru luni. Atunci când ne întâlneam cu prietenii la vreun restaurant, după un concert sau spectacol de teatru, Cerasela se pornea pe spus bancuri cu Bulă și cu ovrei, epigrame stătute și anecdote depășite la care râdea numai maica-mare la Revelionul din 1967! Pe la spate i se zicea „epigramista”.

Iubita mea Cerasela nu se oprea nicio clipă și nu realiza că lumea nu vrea să audă tâmpeniile ei.

Spunea bancuri non-stop. Dimineața și seara, în timp ce eram la volan, mă suna la minister în timpul ședințelor, când eram la toaletă, când făceam duș sau când aveam spectacol în alt oraș. Din cauza ei îmi lăsam intenționat telefonul în geantă. Mă teroriza. Mi se acrise. Aveam gura și sufletul pungă!

-Alo, Pigei, o știi p-aia cu bibilica?

-Da, mă…

-Da` p-aia cu râma?

-Sunt pe Moșilor, o fac la stânga spre Iancului, e aglomerație, n-am chef de bancuri, Cerasela!

-Da` p-aia cu domnul Schlesinger când vine acasă la trei dimineața?

-Și p-aia. Mi-ai mai zis-o de paișpe ori! Sunt suprasaturat.

-Aăă. Și ăla cu omida?

-?

(Am tăcut din cauza frânei. Era să intru într-un Logan roșu cu număr de Prahova, `tu-i gâtu` mă-sii de viață!)

-Aaa, deci iubi, fii atent: un american, un neamț, un evreu și un negru se plimbau prin pădure. Cade o omidă pe american. Ăsta o aruncă pe neamț. Neamțul pe evreu, iar evreul, din nou, pe negru. Omul o ia și o halește. Mai merg ei ce merg și cade o altă omidă pe american. O aruncă pe neamț, neamțul pe evreu, iar

evreul, când s-o azvârle pe negru, zice:

– Auzi, mei, negrule, cât îmi dai pe-o omidă?

Mereu o lăsam în pace să-și facă numărul, cu toate că începuse să mă enerveze înfiorător. Nu înțelegeam cum poate fi atât de tâmpită și să nu priceapă că mă scoate din sărite, că vreau să discut cu ea și altceva. Prietenii ne evitau:, „Ăăăă, iar vine Pigei cu femeia epigramă, păzea, că leșinați de râs!”

Cel mai nasol era că Cerasela mea se apuca să spună snoave în rimă și când ne aflam în intimitate, în pozițiile cele mai sensibile, adică…în amor. (Ce-or avea, frate, de le lovește strechea, pe toate, atunci?!)Fecioara dilie depăna bancuri fâsâite, anecdote la care nu râdea nimeni și epigrame de Păstorel Teodoreanu. Deasupra mea, ridica un braț, teatral, și recita ca pe scenă, în fața publicului: „Două lucruri mai alină/Al meu chin şi a mea boală:/ Damigeana când e plină/Şi femeia când e goală.”. Asta se întâmpla, firește, noaptea!

O întrebam, turbat și trist:

-Și eu ce trebuie să fac acum? Să aplaud?

Se supăra! Odată se desfăcea de pe mine și pleca la baie unde se punea pe plâns. Am părăsit-o și pe ea. Voi ce-ați fi făcut în locul meu?

După un concert la Târgu-Mureș m-am împrietenit c-o unguroaică. Frumoasă-frumoasă, mă uitam la ea ca prostu` și nu-mi venea să cred că-i vie! Piroșca. Mi-aș fi dorit să-mi fie soție. Dacă ar fi fost normală.

Dar nu prea dădea semne.

Era traducătoare de limba italiană și obsedată de James Joyce. (Fie vorba-ntre noi, mie nu mi-a plăcut niciodată scriitorul și poetul ăsta, îl consider vulgar, arogant, uneori libidinos, scatofil și deranjat bine de tot la mansardă!)

Ei bine, Piroșca îl diviniza! A citit tot ce-a scris el, știa pe de rost pasaje întregi din opera lui, mă căpiase cu „scrisorile către Nora Barnacle”, femeia de care era îndrăgostit și care i-a devenit ulterior și soție.

Când făcea pauze de J.J. se delecta cu Milan Kundera și „urinoterapie, de la mic la mare”. Bleah!

Altfel, ne înțelegeam perfect. Piri se mutase la mine, se învățase cu Cleopatra, mâța cârcotașă, hoață și parșivă, gătea excepțional. Mă făcuse să mă îndrăgostesc de ea. O iubeam până la os!

-Măi, fato! eu îți respect părerile, te las în lumea ta, n-am treabă cu Jamesică al tău cretin, dar mai schimbă și tu subiectul că m-ai căpiat!

-Ioi, Pigei! Până la James Joyce! Nu-ți permit!

-Bine, bine, oftam scârbit.

-Eu nu ți-am jignit marimbafonul…

-Poți să-l afuristești, dacă asta te face mai fericită.

O făcea extreeeeem de fericită.

Piroșca mă-njura atât de gingaș, cu accentul ăla ardelenesc, cum numai ea putea s-o facă: tu-ți marimbafonul mă-tii, băga-mi-aș picioarele-n marimbafonul tău, crăpa-ți-aș marimbafonu-n cap, etc! Din astea. Apoi începea pe ungurește. N-are rost să vă mai scriu, oricine știe cum înjură unguroaicele furioase, nu?

M-a părăsit ea de data asta, pentru că s-a îmbârligat cu amicul meu, contrabasistul. Dar n-a stat mult nici cu ăla. Într-o criză haotică, (pun pariu pe ce vreți că fata l-a tocat și pe amicul meu cu irlandezul ei depravat!) unguroaica i-a azvârlit de la etajul șapte ostromentul, plus câteva țoale care i-au stat în cale. Praf s-a făcut contrabasul, cred că încă plătește amărâtul la el, făcuse un împrumut la bancă.

După toate aventurile astea teribile, îmi era frică să mă mai apropii de o femeie. Ce dracu? Înnebunise lumea în jurul meu? Îmi doream o familie, o femeie care să mă înțeleagă și să mă iubească. Nu găseam. Curat ghinion! Și atunci, de ce mi se spune norocosul?

Autor: Dana Fodor Mateescu

Foto Internet

Nicio instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul SC ARTIZANESCU EDIT SRL.