Nicio instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul SC ARTIZANESCU EDIT SRL.

Partea I

Nu știu cine e mai tare pe lume: norocul sau inteligența? Nu-s un prostălău, gândesc, citesc, învăț, sunt frumos, semăn cu mama, înalt, mă parfumez la subraț zilnic, merg cu bicicleta și-mi ud mușcata de pe balcon.

Degeaba. Lucrurile tot prost merg. Sunt cel mai mare ghinionist din lume. Unicul! N-am noroc. Nu vă mint. E adevărat.

Unii zic că sunt idiot. Că-s cretin fără speranță și bou din naștere. Mojici. Nu le dau credit. Pentru că numai eu știu cât îndur și cât mă lupt cu mine, cu lumea, cu soarta.

Știți cum e? E ca atunci când pui ceasul să sune la 7 dimineața, ca să ajungi la timp la întâlnirea cu dragostea vieții tale, dar…ceasul crapă, moare, fâsâie. Tace. Și nu ajungi. Ajunge altul. Și pierzi.

E ca atunci când, în locul tău merge la studii în străinătate copilul unui securist și nu tu. E ca atunci când îți ia cineva dreptul, te fură, te lovește gratuit, când intri la pușcărie pentru infracțiunea făcută de altul. Și așa mai departe…

Totul a început înainte de a veni pe lume. Mama m-a făcut din…greșeală cu altul, nu cu tata. (Dacă râde careva îl pocnesc chiar acum! Am făcut box și știu cum să trag un upercut fatal.)

Cică s-au dus într-o excursie la munte, cu corturile. Erau mai mulți prieteni. Tata era la student la Arhitectură, mama la Geografie. Au instalat tabăra pe Valea Timișului, au făcut grătare și au destupat sticlele de bere, țuică și ce mai aduseseră ei acolo. Distracție, chităreală, muzică folk, rock, flower-power, pupăceli și amor liber pe iarba udă. Mama îl iubea pe tata, nici gând să-l înșele cu altul, urmau să se căsătorească după licență. Dar într-o noapte cu lună plină, când ascultau la nesfârșit Janis Joplin, s-au machit așa de tare, încât n-au mai știut de ei. Fiecare s-a culcat într-un cort străin. Tata, cu o colegă de facultate, una Dorina, iar mama, cu unul de la Drumuri și poduri, Gogu. Și uite-așa am apărut eu pe lume. Din greșeală. Nu știu și dacă tata a lăsat-o gravidă pe Dorina, că ai mei n-au mai pomenit numele ăsta decât atunci când mi-au povestit mie. Dar este posibil să am o soră sau un frate pe undeva prin lumea largă…

Mama și tata erau foarte liberali în gândire, intelectuali senini, credeau în Pacea planetară, în OZN-uri, cântau la chitară, își puneau flori în păr, fumau în draci Mărășești și Carpați fără filtru, beau votcă și rachiu făcut din ștrampi Adesgo și zarzăre, o delicatesă! Uneori, trăgeau pe nas Prenadez (pentru atmosferă!) și se iubeau mult de tot. N-au considerat că trebuie să se despartă doar pentru că mama m-a conceput cu Gogu. Big Deal! Și ăla oricum era un tip simpatic, de gașcă, știa Luceafărul pe de rost, plus Scrisoarea a III-a. Mă rog, pater semper incertus, așa că m-au considerat copilul lor, m-au botezat și s-au căsătorit când eu aveam un an.

-Mă iei, Veronico, de soț?, a întrebat tata.

-Te iau, Cornele, ce dracu` să fac?, a răspuns mama dând mai tare melodia „Cry babe”, cântată de preferata ei, Janis Joplin.

Dar m-am învârtit p-aici și am uitat să mă prezint: mă numesc Petriceicu Janis Joplin Pandele. Petriceicu pentru că așa-l chema pe un stră-unchi bețiv de-al tatei, care era moșier. Într-o zi l-au omorât țăranii cu furcile și l-au „plantat” binișor pe ogorul cu fasole. Când a răsărit leguminoasa, Phaseolus vulgaris adică, bunică-mea zicea că boabele sunt ca ochii stră-unchiului. Dar nu se lua nimeni după ea, că era cam dusă cu sorcova și avea abonament la balamuc în fiecare toamnă, când cădea bruma. O apuca la frig.

Tata îl stima nespus pe nenea Petriceicu, n-o să înțeleg niciodată de ce, și, din cauza asta, mi-a dat numele lui. Janis Joplin mă cheamă pentru că, probabil v-ați prins, în noaptea conceperii mele a cântat Janis Joplin până s-a tocit banda. Din pricina acestor nume, absolut cretine, 45 de ani am fost bătaia de joc a tuturor colegilor, a profesorilor, a caporalilor din armată (Ia zi, bă, dă ce te cheamă pă tine Gianisgioplin, ai? Ești reacționar? Mă-ta și tac-tu știe ce nume ți-ai pus tu?!).

Apropiații mă strigă PJ, (Pigei) și sună mult mai bine așa.

Acum câteva vorbe despre mine: sunt un intelectual cuminte. În timpul liber beau vin roșu, cânt la marimbafon și la ukulele. Le țin în debara și le scot când sunt trist. N-am prieteni, locuiesc într-o garsonieră din centrul Bucureștiului, cu o mâță posesivă, obeză și hoață: Cleopatra. Fură de stinge. Orice. Chitanțe, bani, mâncare, ceasuri, cercei. Dacă o cert, se răzbună pișându-se în actele mele și-n partiturile muzicale pe care le feresc de ea cât pot de mult.

Momentan sunt celibatar și funcționar într-un minister oarecare din București. Toată ziua frec hârtii, dosare, le pun din dreapta-n stânga și din stânga, pe raft. Muncă de răspundere!

Până să mă stabilesc la slujba asta, am încercat de toate. Dar nu-mi ieșea nimic, v-am zis că-s ghinionist. Am făcut liceul de coregrafie din București și am trei facultăți în cap, toate terminate, cu licența și tot tacâmul: informatica, limbi străine și geografie. În viața mea am avut multe meserii: ghid ONT, traducător de greacă, spaniolă, franceză, germană și idiș (v-am avertizat că-s tare deștept!), dansator, profesor de geografie într-un sat din județul Ialomița și consilier la primărie.

Prima dată, pe la 20 ani, am fost dansator într-o trupă de artiști amatori. Eram în 1986. Învârteam toate stilurile posibile: balet clasic, dans popular, tango, cha-cha, combinate cu dansurile tematice, patriotice, așa cum se făceau pe vremuri: sârba oțelarilor, rumba ceferiștilor, geamparaua pompierilor sau bătuta agricultorilor.

Trupa se numea „Bucuria” și eram foarte apreciați pe vremea lui Ceaușescu. La câte festivaluri Cântarea României n-am fost noi aplaudați? Îndrăznea cineva să nu bată din palme când liderul nostru de grup era unul, Gică, fiul unui grangure de la Comitetul Central?

Munceam cu sârg, lacrimi în ochi și abnegație, chiar speram că voi face carieră, că voi pleca peste hotare în turnee, mă și vedeam pe afișul colorat într-o poză, cu piciorul drept ridicat în sus… Ah! Ce ținută! Ce pulpă! Ce șpiț!

-Mămico, ai în față un viitor Oleg Danovski, îi ziceam celei care m-a adus pe lume din greșeală, în timp ce-mi mestecam, dimineața, felia de pâine cu gem.

-Să dea Dumnezeu, răspundea mama, cu gândul la tata care tocmai bătea niște tablă pe acoperișul casei. Era îngrijorată, n-o interesa șpițul meu! Asta pentru că ăl bătrân mai căzuse de trei ori în ziua aia, avea o mână ruptă și-și zdrobise o bucă, dar cum îl știam luptător, aproape Ninja, nu se lăsa.

Dar visul meu trandafiriu a murit înainte de a se naște. N-am devenit un alt Oleg Danovski. Eram doar Petriceicu Janis Joplin Pandele, un pui de intelectual, cu inima mare și planuri peste planuri. Ghinionul, nu v-am zis?

…………..

Visul meu s-a acrit ca ciorba uitată  pe aragaz, vara. Nu sunt un superstițios și nici un retrograd, dar tot ce se întâmpla cu mine îmi mirosea a blestem, a vrajă făcută cu ulcica în noaptea de Sfântul Andrei, când urlă lupii p-afară.

Să vă povestesc. Ne aflam în anii 80, înainte de un grandios spectacol patriotic. Trebuia să ne aruncăm partenerele în sus, apoi să le prindem. Ele erau „fete de la câmp” îmbrăcate-n rochițe albe, din pânză subțire, foarte transparentă. Așa era dansul, ce vreți!? Noi eram flăcăii.

Tipa care dansa cu mine, Cecilia, și-a dizlocat umărul chiar la o repetiție generală de dinaintea evenimentului cultural, omagial, vibrant și teribil, unde urma să vină și tovarășul Nicolae Ceaușescu în persoană, cu întreg alaiul de comuniști. Am scăpat-o. Jur că nu știu ce dracu` s-a întâmplat. Mi-a alunecat din mâini, ca săpunul.

Buuum! A căzut Cecilica, de-a duduit scena, mi-au clănțănit mie dinții-n gură, darămite ei! Cred că și acum mă-njură, săraca, de prin Austria, unde s-a stabilit, că a fugit din țară.

-Aaaaaaaaaaaaaaaaa!, a urlat fata.

-Oooooooooo, a zbierat regizorul.

-Hiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, a chirăit omul de la lumini.

-Uuuuuuuuuuuuuuuu, a făcut tovarășul de la cenzură.

Problema gravă nu era că balerina zăcea întinsă pe jos, cu sângele șiroindu-i din nas, – se mai întâmplă în dansurile tematice, – ci că rămăsese fără rochiță. Veșmântul era la mine în mâini, iar ea stătea cu țâțele goale în fața tovarășilor indignați de-a dreptul.

-Sabotaaaaj!!! a urlat în portavoce secretarul responsabil cu propaganda, dându-și o carabă grea peste frunte. Avea spume la gură ca un cal care a tras o căruță cu lubenițe.

Am fost dat afară, firește. Vreți să ziceți că nu sunt ghinionist?

-De nimic nu ești bun, bă Petriceicule!, îmi zicea tata cu ochii înfipți în ziarul Scânteia.

-Ce spui?, săream ars. De ce nu sunt bun? A fost un accident. Toată lumea mă lăuda, eram un talent…Neșansa.

-Neșansă pe dracu`, ai labe de cauciuc.

Și scandalul stătea să izbucnească. Apărea însă mama, care ne potolea pe amândoi:

-Care se duce pân` la madam Marcovici să-i ceară niște bulion? Am rămas fără…

Am renunțat la dans. Mai bâțâiam din rinichi pe la vreun ceai, la petreceri, dar pe scenă niciodată. Aveam interzis! Viața era încă frumoasă și-mi zâmbea elegant, cu toți dinții ei albi, încă necariați. Îmi vedeam mai departe de studii la Facultatea de Geografie, unde eram încă student, prin nu știu ce minune. Acolo intrai ușor, cu medie mică, și puteai să chiulești.

Mai târziu, m-am apucat și de electronică. M-a izbit frontal pasiunea de diode, curent electric și sârme colorate. Nu prea aveau ele legătură cu râurile și podișurile, dar simțeam nevoia în organism de legăturile în serie și-n paralel. Le visam noaptea. Am urmat un curs, pe care tata l-a plătit din greu. Apoi mi-a reproșat, că așa era el.

După ce-am stricat toate casetofoanele din casă, aparatele de radio, unicul televizor, plus soneria, era să dau foc și blocului. Asta pentru că, într-o dimineață frumoasă și liniștită de august, mi-a explodat în față televizorul Venus, cu lămpi. N-a fost vina mea. Ghinionul! Mama pusese (avea boala asta!) o vază cu flori pe mileul de deasupra, iar eu mă apucasem să meșteresc la magaoaie fără să le dau la o parte. Și nici nu-mi mai amintesc dacă l-am scos din priză…

Cert e că, am agățat mileul cu vârful letconului și am tras toate alea peste lămpile care abia se aprindeau. Apa a sfârâit nițel: sfrârrrr-sfârrrr. Apoi: duuuum! O flamă fierbinte și fum mult. Atâta mai știu. Că m-am trezit la spital cu părul ars, genele și sprâncenele scrum. Dar viu!

Mi-a povestit tata după:

-Nenorocitule! Dacă sărea blocu-n aer? Ce mai semeni cu tac-tu ăla natural, era la fel de imbecil ca și tine! Odată a turnat benzină în focul de tabără și s-a transformat în torță vie. Noroc că băuserăm cu toții un butoi de bere. Numai așa l-am putut stinge pe cretin. I-am salvat viața…

-Lasă că nu era chiar așa de tâmpit, l-a apărat mama imediat, ca o cloșcă. Și nu-mi mai stresa atâta băiatul, nu vezi că-i traumatizat?

Tata a mormăit ceva și a ieșit pe hol. Era supărat. Când am luat eu foc nu băuse nimic. M-a stins cu apă.

De atunci n-am mai pus mâna la prize, televizoare ori aparate de radio. Adio, electronică!

Pe la 26 de ani am avut probleme și mai mari. Terminasem facultatea, eram profesor, trebuia să mă prezint la o școală din Colentina. Nu aveam pe nimeni, eram singur, dar îmi doream din toată inima să ies cu cineva. La școală, numai bidude. Toate colegele erau ba măritate, ba divorțate și isterice, cu mare lipsă de Calciu și Magneziu în trup, ba la menopauză. Pe cine să aleg?

Mă mutasem de la ai mei, în centru, și stăteam singur-ciocârlan într-o garsonieră, la etajul 8, alături de Cleopatra, pisica hoață de care v-am zis la început.

Relațiile mele cu damele erau pasagere și de scurtă durată, între un extemporal despre Podișul Transilvaniei și o lecție despre lacul Titicaca.

Tot pe vremea aia aveam un fetiș, o dambla, o meteahnă, nu știu cum să-i spun, ca să nu mă înțelegeți greșit. Îmi plăcea la nebunie să adulmec femeile frumoase, să le miros și să le mușc de gât, acolo, sub ureche, unde e dulce carnea. Cum vedeam o tipă mișto, haț! nu mă puteam abține să nu o acostez – într-un stil fin, rafinat, nu grobian.

Era imposibil să nu-mi cedeze vreuna. O abordam și, după 235 de vorbe ticluite, numai miere, și stihuri recitate patetic în toate limbile cunoscute de mine, eram prieteni. În zece minute o și mușcam nițel de gât. Nu tare, o ronțăiam, așa, ca pe un merișor. Nu era o boală, nu era ceva patologic, moștenit de la tatăl meu natural, Gore, cel care și-a dat foc, din greșeală, într-o excursie.

Practic, eu de acolo, de la gâturi, îmi trăgeam energia, turbam dacă nu le miroseam prin tramvaie, scriam și poezii, tiii, de-ați ști voi ce piese muzicale am compus eu bănănăind prin troleibuzul 66 și trăgând pe nas aromă de domniță?

Dar într-o zi mi s-a înfundat. Vineri, 13. Ghinion! Una mai a dracului, m-a pocnit cu poșeta peste bot și m-a reclamat la Poliție. Scandal, urlete, amenințări.

-Ajutor! Lumeee! A vrut să mă muște de gât! E bolnav psihic, zbiera tipesa ultragiată. Arestați-l! Polițiaaa!

Doamne, prin ce-am trecut! Mi-e și rușine să vă spun. M-au prins de brațe doi hodorogi, (pensionari vânjoși, pun pariu c-au lucrat pe vremuri la Miliție,) mi le-au sucit la spate și m-au ținut bine până au apărut doi agenți care m-au băgat în mașina lor. Am ajuns întâi la Poliție, apoi la balamuc, la spital. Elevii mei dragi m-au așteptat zadarnic să le predau lecția despre Mongolia. N-am mai ajuns, fi-mi-ar gâturile parfumate să-mi fie!

La poliție am plătit o amendă babană, iar la psihopupu am stat internat vreo trei săptămâni și m-am distrat de minune. Doctorița mea, Tatiana (am mușcat-o și pe ea de vreo cinci ori!), a găsit o idee formidabilă de a mă dezbăra de această micuță și drăgălașă tulburare obsesiv compulsivă.

Mi-a montat (nu râdeți! repet, am făcut box!) un colier conic, pentru uz veterinar. Ce, mai! Era o veioză din aia care se pune câinilor după ce sunt operați.

-P. J., o s-o porți ca un băiat cuminte trei luni, apoi o dăm jos.

Eram disperat!

-Cum s-o port trei luni? Sunt profesor de geografie, or să râdă copiii de mine, oamenii, colegii, întreaga planetă, Galaxia…Sfinte Mercurie, drăguțule, cu ce ți-am greșit?

-Vrei să te vindeci sau nu?

-Vreau…

Am început să tremur de teamă. Cum o să fac baie? Cum o să merg prin oraș așa, ca un Dog german cu chip de om? Trei luni? E o glumă sinistră!

-Dar să sugi muierile de gât, în troleu, e o poezie, nu? mă certa Tatiana, și pe bune că avea dreptate.

Apoi a continuat:

-Eu încerc să nu te umplu cu medicamente antipsihotice, pentru că țin la tine, ești un bărbat tânăr, frumos, inteligent, cam ciudățel, ai un viitor înainte, nu vreau să ajungi un ficus de salon. Împreună o să reușim, ai să vezi!

-Sună a slogan electoral…

-Sună a rahat! Punem colierul și astfel nu te mai poți apropia de coțofene. Mă asculți sau o chemt pe tanti Tia să-ți înfigă în venă vreo trei kile de Haldol?

Am ascultat-o. Aveam de ales? Tanti Tia era o asistentă trupeșă, de vreo 120 de kile, cu neg pe obrazul drept și o mustăcioară veselă, pe care și-o epila exemplar la trei luni. Uneori uita și credeai că-i nea Fane, portarul. Semănau.

Când îți făcea tanti Tia o injecție, ți-o arunca de sus, din tavan, intra acul până la os. În ADN se înfigea! Așa simțeam.

……………………………

Și viața mea ciudată aluneca înainte, grăbită, agitată, fără să-mi ceară voie, dorind parcă să ajungă pe cineva din urmă. Eu alergam după ea ca nebunul și în tipul ăsta trăiam momente de neînchipuit pentru un om normal. Mi se întâmplau tot felul de porcării, uneori adevărate drame, nu știu cum ar fi rezistat altcineva în locul meu. Cu siguranță am fost născut sub zodia fatalului, a ghinionului, a dramei imbecile și totale. O să vedeți și de ce vă zic toate astea.

Mă priveam în oglinda de pe hol și nu-mi venea să-mi cred ochilor. Eram, și sunt și acum, un bărbat extraordinar. Sunt frumos de pic, pe cuvânt, nu-mi găsesc niciun cusur. Ce păr! Ce sprâncene! Ce ochi! Ah, și ce bărbie virilă! Elvis e mic copil. Să fi fost femeie, m-aș fi îndrăgostit de mine pe loc. Dar doamnele și domnișoarele fugeau ca dracul de agheasmă. Blestem și ghinion, v-am mai spus. Clar!

Și nu exista zi de la Dumnezeu să nu pățesc câte ceva. Straniu, strigător la cer, să te facă să te dai cu capul de pereți, de nervi. „Micile” incidente cum ar fi: explozia cafetierei (cu cafea fierbinte, evident, în ea!), stricarea laptopului nou-nouț, pe care dădusem o grămadă de bani, pierderea unei roți de la mașină în timpul mersului (am o Toyotă verde!), blocarea ușii de fier a apartamentului în timp ce duc gunoiul sau faptul că de fiecare dată, când îmi scutur pătura, o scap de la balcon, de la etajul 9, erau niște fleacuri.

Mă luptam cu toate necazurile astea și nu capitulam. Nu știu de ce mi se întâmplau mie. Nici nu am stat să verific. Poate din neatenție? Eram cu gândurile aiurea? Îmi făcuse vreuna farmece cu ulcica? Habar n-am. Aveam, săptămânal, probleme cu țevile de apă, cu chiuvetele, când nu se înfunda wc-ul, mă inunda nea Tase, de la 10, când funcționa bine televizorul, se strica imediat cuptorul cu microunde, pe care l-am și desființat. L-am transformat într-un frumos dulăpior, îmi țin în el chitanțele de la întreținere, prezervativele și facturile.

Ce mai făceam? A, da. Uitam PIN-urile de la toate telefoanele și cardurile. Sau le confundam între ele. Ghinionul, nu v-am zis? Dezastru total. Mai toată ziua eram la coadă la bancă, să schimb, să refac, să cer ajutor. Mă cunoșteau toate angajatele ca pe-un ponei breaz, iar doamna Angela de la BCR era o bomboană.

La un moment dat, când ghinionul a luat o vacanță, – se săturase și el de mine -, am cunoscut o femeie. Ah, ce femeie!!! O zână. O prințesă. Melania. Cu accent pe primul A. N-am să înțeleg niciodată de ce, dar ei așa-i plăcea. MelAnia…

Era blondă, frumoasă, terminase Conservatorul, cânta la vioară și făcea parte dintr-o orchestră profesionistă. În timpul liber juca Poker pe bani, colecționa timbre și cânta la ukulele. N-am mușcat-o de jugulară, așa cum aș fi dorit în adâncurile mele tulburi. Dar ne-am împrietenit, apoi am devenit iubiți.

Ne-am cunoscut la coadă, la Circa Financiară de pe strada Popa Tatu. O știți, nu? Aia, da!

Lume, puhoi. Viruși, nervi și duhoare. Se lipiseră țoalele de mine. Înghițisem trei calmante înainte, știam c-o să-mi fac draci acolo, așa că eram cam „high” când am văzut-o pe ea. Călca ușor. Zâmbea frumos.

S-a apropiat de mine. Inima-mi bătea: bum-dum-dum.

-Aici e coada pentru impozitul terenurilor?

-Haa? Da, sigur, poftiți…

De fapt, eu stăteam la coadă pentru plata impozitului la mașină, dar ce mai conta?

Așa ne-am împrietenit.

I-am surâs cu bucurie, eram drogat de-a binelea, o vedeam ca pe-o regină luminoasă, parcă zbura peste bucureștenii umezi și urâți care se foiau pe la cozi. Am poftit-o în fața mea, ea a râs, zglobie, am făcut cunoștință:

-Mă cheamă MelAnia, a zis.

Dar când a pronunțat primul „a” din cuvânt, parcă mi-a dat cu o măciucă-n cap. M-am amorezat pe loc.

-Eu sunt Pigei. De fapt, mă numesc Petriceicu Janis Joplin Pandele, dar prietenii-mi spun Pigei. E mai simplu…

Când a auzit cum mă cheamă, a bufnit-o râsul așa de tare, că s-a și înecat. Îi ieșiseră ochii din orbite, lăcrima, scuipa într-o batistă dubioasă, iar hohotea. Nu se mai oprea din tușit și din zâmbăreală. Nici când a ajuns în față, la ghișeu, și tanti aia i-a zis că trebuie să se ducă în altă parte și că a stat degeaba la coada aia, nu s-a potolit. Râdea, mârâia și chițăia, repetând la nesfârșit, pe silabe:

-Pe-tri-cei-cu, bua-ha-ha-ha! Pan-de-le, Ja-nis Jo-plin. Mua-hahahaha, ce nume, hahaha!

Ar fi trebuit să-i întorc spatele și să mă simt jignit, dar v-am povestit că luasem înainte niște calmante și n-aveam putere nici să mă scarpin în urechi. Așa că am rămas prieteni.

Melania era o originală. În viața mea n-am mai întâlnit o alta ca ea și pun pariu că nici voi! Ne potriveam la fix, eu eram ghinionistul, cretinul rafinat, ea excentrica. Aveam ce să discutăm, citise enorm, era „prietenă” cu Platon, Cioran și cu Kirkegaard, îi plăceau filmele de epocă, documentarele, istoria, câinii și sărmăluțele în foi de viță. Ce mai, era o prăjitură de femeie! Care nu-mi ridica deloc colesterolul, ci cu totul altceva.

Ne întâlneam în weekend-uri, beam vin roșu, tocam câte-un subiect la zi, apoi ne avântam în iubirea fizică. Pe Cleopatra, pisica mea, o încuiam în cămară. Făcea urât de tot, era cumplit de geloasă pe Melania, ar fi rupt-o în gheare. N-o suferea. Cât timp iubita mea stătea la mine, fiara plângea: maaaaaaaaaaaaauuuu. Lugubru rău! Ți se zbârlea părul pe cap. Cum pleca Melania din casă, Cleopatra mirosea peste tot, ca un câine, scuipa, mârâia, nu-și găsea locul. Suferea. Dar n-aveam încotro, nu voiam să renunț la ea, îmi iubeam mâța. Și ea pe mine.

În fine, prima dată când a rămas Melania peste noapte la mine, m-am speriat rău de tot. Era să fac infarct. Mi-a stat inima, mi s-a blocat ceasul interior, am avut crampe la splină, m-am înecat, am tușit, m-am pârțâit. Groaznic a fost!

Melania se dezbrăcase complet, eu o așteptam întins pe spate, muzica în surdină (ceva brazilian, rupea inima!), lampă cu lumină roșie…Și ea?

-Pigei, nu pot fără ukulele.

-Cum adică nu poți fără ukulele?

-Uite-așa, nu pot să fac dragoste dacă nu cânt! Știi că-s muzicală, da?

Apoi, fără să-mi mai ceară nimic, și-a luat „ukuleaua”, și s-a cocoțat pe mine ca pe-un căluț de lemn.

M-a durut înfiorător. A început să se bâțâie în sus și-n jos, mai zdrăngănea nițel: ling-lang, ling-ling, la „ukulea”.

-Nu pot fără asta, Pigei, ofta ea artistic, și zdrang-zdring-zdrong, la instrument.

Simțeam că-mi crapă peștișorii din trup! Că mă desfac în paișpe. Că alunec în neant. Cleopatra, arestată pe nedrept în debara, miorlăia sinistru: maaaaaaaaaaaaaahhhaaaau, iar Melania îi trăgea la „ukulea”. Ce putea fi mai traumatizant?

Dar iubita mea n-avea nici pe dracu. Se fâțâia pe mine, iar mai ciupea coardele. Și ce credeți că-mi cânta? E previzibil deja! „Cry baby”, obsesia vieții mele.

-Mai schimbă notele, darling!, suflam eu ca o locomotivă cu motor diesel, care antrenează un generator electric de curent alternativ…

-OK, sweety, da` p-asta o știi?

Fraților, și unde mi se pornea pe doinit de jale, în miez de noapte, de mă făcea să plâng în hohote, că-s un sensibil de felul meu:

-Foaie verde și-un harbuz, trece-un nouraș pe sus..lalalala, laaai la./ Nu știu, ploaie-i ori ninsoare, șailaila, /ori lacrimi de fată mare, lalalala, laai, laaa…

Melania, dulcea de ea, cu glasul ei răgușit,- catifea sfâșiată de tutun, – o voce extraordinară, puternică și erectă (leită Cesaria Evora) mă leșina complet. Îmi sugea orice putere. Păi cum? Eu n-am suflet? Cum să mai termin ce-am început?

Boceam în toată regula, ca femeile părăsite-n drum, vorba cântecului. Eram plin de lăcrămi, disperare și muci. Nu vă zic că, fiind ore înaintate din noapte, vecinii se trezeau și ei. Unii, la fel de traumatizați ca și mine, se porneau pe urlete. Jur că auzeam, clar, cum își suflă nasurile și bâzâie în cor, fiecare după cine suferea în clipa aia. Nicu de la opt plângea după mă-sa, îi recunoșteam vocea de reporter sportiv, Gore de la șase își amintea de fosta gagică ori de soră-sa, Luța, călcată de tren, la Caracal. Era un bocet crud, să-ți tai venele de la mână, pe diagonală, cu unghiera ruginită!

Alții, mai din topor și cu transaminaze de mitocani, bubuiau în ușa mea de metal sau în țevile de la caloriofer.

-Băăă anormalule, noi ne ducem la muncă, mâine dimineață! Îți arde dă cântece?

Niște grobieni!

Numai Melania mea, o profesionistă în adevăratul sens al vorbelor, își vedea mai departe de cântec și de săriturile ei sexuale. Până era gata…

La sfârșit, după orgasm, chiuia de trei ori (Dumnezeule, o fi țâcnită? E dementă?) și ridica brațele în sus, exact ca gimnastele care tocmai au executat o săritură Tsukahara. (Cică așa facea ea întotdeauna, cu orice bărbat, fără nicio excepție.)

-Pe bune?, am întrebat-o gâtuit de uimire.

-Firește! Eu trăiesc intens orgasmul și trebuie să mă acompaniez în tot timpul ăsta. Data viitoare-mi aduc vioara.

-Nu! Vioara nu!!! am strigat disperat și cineva a bubuit în ușă, din nou.

Mi-o și imaginam călare pe mine, goală, chiuind, și cu vioara pe umăr, cântând un capriciu de Paganini. Sfinte mucenic Iraclie, câte păcate oi avea pe sufletul meu de sunt pedepsit în halul ăsta?

-Tu știi că am viziuni?

-Cum viziuni? La orgasm?

-Mdaaaa.

-Adică vezi ceva?

-Yes!

-Ce vezi? Imagini? Filme?

-Ei, filme! Ești tâmpit? De pildă acum. Am avut o juisare perfectă, rotundă ca o sferă și profundă. Ies din mine pentru câteva secunde și…călătoresc în alte timpuri și spații. Trupul meu rămâne gol peste tine. Sufletul meu fuge.

-Du-te d-aici! Ești nebună!

-Nu. Nu-s nebună. Sunt doar ALTFEL. Vrei să știi ce-am văzut în noaptea asta?

-Ce?

-O stradă din București…

-Ei, lasă-mă!

-…și un număr de casă. 79. Am văzut, clar, un gard din fier forjat, o vilă interbelică, împodobită cu iederă și numărul. Cred că eram pe o stradă, prin cartierul evreiesc. Vii mâine cu mine s-o găsim?

-Am cursuri, Melania, doar știi…

-După.

Și s-a culcat. Mi-a întors spatele și a început să sforăie. (Sforăie gagica, de zici că are un motor de tractor Lanz Bulldog, instalat sub capotă!)

Dimineața, Melania s-a trezit veselă ca o vrăbiuță, s-a îmbrăcat, m-a sărutat pe obraz, apoi a plecat țup-țup, spre Conservator. Avea repetiții. Va urma!

Dana Fodor Mateescu