Autor: Dana Fodor Mateescu/

Nicio instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul SC ARTIZANESCU EDIT SRL.

„Prefer iadul cu o femeie deşteaptă, decât paradisul cu una proastă.” -Mihail Drumeș – Invitație la vals

Capitolul I

M-am hotărât să vă scriu pentru că mă aflu într-o mare dilemă a vieţii mele. Trebuie să mă căsătoresc cu femeia pe care o iubesc dar…anumite motive, pe care am să vi le expun şi dvs., mă cam împiedică să-mi duc planul la îndeplinire. Motive destul de importante, zic eu. Tot ce mă leagă de iubita mea este absolut fantastic, ireal, decupat parcă dintr-o comedie cu Mister Bean. Eu mă numesc Paul Dumitrescu şi am 29 de ani. N-am fost niciodată căsătorit, pentru că munca îmi răpeşte prea mult timp, fiind contabil la mai multe firme. Am cunoscut-o pe Rebeca în urmă cu patru ani, în autobuzul 336. Până aici e banal.

Prima noastră întâlnire a fost o catastrofă. Splendidă, e drept, dar CA-TA-STRO-FĂ!

Era aglomeraţie mare şi trebuia să cobor la Lujerului. O fată micuţă de înălţime şi firavă stătea în faţa mea. Nu îi vedeam faţa. O întreb:

-Coborâţi la prima?

-Nu! Vă fac loc imediat, zice ea.

Dar când să mă dau jos, aud un urlet sfâşâietor: Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!! Părul ei lung şi creţ, roşcat-auriu, se prinsese de cureaua pantalonilor mei.

-Aaaaaa!, Mă doare, aaaaaaau!, ţipa fetişcana înfiorător, și toată lumea a întors capul.

-Dar ce se petrece?, întrebau curioase cucoanele din jur.

Disperat, am luat-o de după umeri şi i-am şoptit la ureche:

-Coboară şi tu cu mine, că nu ştiu ce dracu’ s-a întâmplat!

Toţi se uitau la noi şi râdeau ţinându-se cu mâinile de burtă. Ca să nu o doară, roşcata ţinea capul în jos şi faţa ei era aproape lipită de …prohabul meu. Era dezastru! Cu greu i-am desprins firele de păr de catarama curelei și de fermoar, care nu știu cum se prinseseră! I le-am rupt, pur și simplu!

-Îmi pare rău, dar a trebuit să ţi le smulg!, i-am zis.

-Nu-i nimic, mai am destul, îmi răspunde ea.

Atunci am reuşit să-i văd figura. Era foarte dulce, armonioasă, puţin pistruiată. Nişte ochi căprui, trişti aproape, mă priveau adânc:

-Mă cheamă Rebeca şi mi se spune „femeia buclucaşă”.

-Eu sunt Paul.

Daaa! Fata îşi merita cu prisosinţă porecla! Aşa ne-am împrietenit. Nu ne-am mai despărţit. A doua zi ne-am întâlnit din nou la o cofetărie din centru. Acolo, Rebeca mea avea să dovedească faptul că nu degeaba i se spunea femeia buclucaşă. Pe tot ce punea mânuţa fărâma, spărgea, scăpa pe jos. De pildă, în timp ce înfuleca pofticioasă Amandina pe care tocmai i-o cumpărasem, nu ştiu cum naiba îi scapă linguriţa pe jos. Până să mă duc eu să iau alta curată, ea se apleacă să o ridice pe a ei. Dar…nu ajunge şi întinde mâna. Când… bum! Dă un cap în masă, care era din plastic uşor, o ridică şi, într-un final, o răstoarnă cu cracii în sus! Paharele şi farfuriile s-au făcut ţăndări, iar prăjturile erau pe jos împrăştiate. Toată lumea din cofetărie ne privea buimacă abţinându-se să nu izbucnească în râs. Mie îmi venea să intru în pământ de ruşine, nu alta! Ea, vinovată ca un copil de trei ani prins la borcanul cu dulceaţă, încerca să-şi ceară scuze, bâlbâindu-se:

-Iartă-mă, Paule, nu ştiu cum s-a întâmplat, o să strâng eu totul, să ştii…

-Lasă, haide să plecăm de aici!

-Bine!

Dar, când să plătesc pagubele făcute de roşcata mea frumoasă, o scap puţin din vedere. Odată aud în spatele meu: buuum! Când întorc capul, păpuşica mea nătântoală, era pe burtă, întinsă toată ca o plăcintă pe jos. Am crezut că înţepenesc! Alunecase pe gresie. Nu știu cum…Era udă. Rochia ei albă era acum maro, de ziceai că se căcase pe ea! M-au apucat furiile şi în gândul meu mi-am zis: „Asta va fi ultima întâlnire, femeia e tâmpită rău de tot!”

Am plătit ce aveam de plătit şi am ieşit cu capul între umeri, urmărit de râsetele copiilor de cinci-şase ani şi, bineînţeles de Rebeca mea. Pe stradă i-am spus plin de nervi:

-Auzi, păpuşă, tu chiar eşti imbecilă sau te prefaci?

Am văzut atunci lacrimi în ochii ăia mari. Buza de jos începuse să-i tremure a plâns. Mi s-a făcut milă de ea:

-Hai, vino încoace, tolomaco!

În loc de răspuns ea a început să bâzâie ca sirena lui Roaită. Nu-i dădeai mai multe de cinci ani.

-Hăăăăă, hăăăă, aaaaahaaa!, urla ea cu patimă.

Am strâns-o la piept. Doamne, ce mai întâlnire! Nu ştiam cum s-o mai împac. Îmi părea rău că am jignit-o, nu sunt un bărbat rău. I-am cumpărat o îngheţată Top Gun şi s-a liniştit ca prin farmec. Bineînţeles că şi-a întins-o pe toată pe obraji, prin păr, pe piept, în urechi şi, la sfârşit, când mi-a dat o sărutare drăgăstoasă, m-a murdărit şi pe mine.

A trecut ceva timp de la prima noastră întâlnire şi chiar m-am îndrăgostit de ea. Ajungând s-o cunosc mai bine, mi-am dat seama că nu e chiar aşa de tâmpită precum pare, şi nici bleagă. Era inteligentă, cânta frumos, scria poezii, terminase facultatea de litere şi preda limba română la o şcoală generală. Nu mă întrebaţi ce făcea şi pe acolo!

Dar nu ştiu cum naiba reuşea de scăpa orice avea în mâini, cădea, îşi julea genunchii aproape săptămânal, aluneaca pe scări (Doamne, ce mi-a făcut într-o zi când coboram la metrou, la Unirii! A căzut de sus pe burtă şi până jos nu s-a oprit. O staţie întreagă a râs lumea de noi!), spărgea farfurii (acasă la ea nu mai era nici un serviciu întreg!), se opărea cu cafea, îşi băga singură degetele în ochi, îşi muşca limba sau vărsa pe ea orice băutură i se încredinţa.

Mare belea, femeiuşca mea! Dar chinul cel mai mare era atunci când mergeam împreună la cumpărături. Dezastru! Se hlizeau prietenii mei, de se zguduiau pereţii, când le povesteam la serviciu a doua zi. Cu toate că, înainte de a intra în magazine îi făceam instructajul, (să nu atingi nimic, să fii atentă pe unde calci şi cu cine te intersectezi) Rebecuţa mea mă băga mereu în câte un bucluc.

Eram într-o zi la un magazin alimentar. Bucuros că nu se întâmplase nimic şi că Rebeca stătea lângă mine, o clipă am fost neatent. Destul ca iubitei mele să i se agaţe (Doamne, a câta oară?!) fusta de un raft cu conserve şi bulioane la borcan şi…nebunie!!! Zob s-au făcut toate. Femeia mea era un pericol public, am plătit de m-am uscat. Furios, iar am avut o discuţie mai dură cu ea când am ieşit în stradă:

-Băi, Rebeco! Tu eşti iresponsabilă? Ai 26 de ani, ce dracu’, nu mai eşti un copil de trei ani! M-am săturat să mă tot fac de rahat oriunde mă duc cu tine! Nu mai pot, am şi eu nervii mei!

Ea nu ştia să zică decât:

-Iartă-mă, Paul! Altădată am să fiu mai atentă!

Şi „altădată” se întâmpla la fel…Aşa au trecut doi ani. Trei, patru…Cu păţanii memorabile demne de scris într-o carte umoristică, cu subiect principal: Rebeca Dorneanu.

Altfel, sentimentele mele pentru ea erau dintre cele mai nobile. Şi ea mă iubea. Cred că neîndemânarea asta făcea parte din farmecul fiinţei ei. Era dulce foc când mergea pe stradă şi buf! Dispărea pe jos pentru că s-a împiedicat în singurul fier care ieşea din trotuar! Mă obişnuisem. Nu şi maică-mea, care avea oroare de vizitele noastre. Rebeca se chinuia să stea pe scaun cuminte, dar nu rezista mult. Orice ar fi făcut, până şi când îşi aprindea ţigara îşi dădea foc la jumătate de păr, la sprâncene şi la gene. Era o calamitate, dar o iubeam. Îmi deveniseră indispensabile prostiile ei. Mă întreba mama:

-Paulică, unde ai găsit-o, mamă? Asta îţi dă foc la casă! Tu ai intenţii serioase cu ea?

-Desigur! Vrem să ne căsătorim.

-Aoleu! Dumnezeule, ce ne facem?

Era îngrozită! Şi cred că avea şi de ce…

O altă dandana ni s-a întâmplat când una dintre firmele la care lucram a dat o recepţie pentru împlinirea a cinci ani de activitate. Colegii care au văzut-o pe Rebeca au rămas cu gurile căscate de aşa frumuseţe. Toţi îi dădeau târcoale. Eu, în gând, deja îmi imaginam ce-o să facă. Nici n-a început bine bairamul, că Rebeca vărsase patru pahare pe cămăşile şi pantalonii colegilor mei, o călcase pe doamna Coca, secretara, pe o sanda (aceasta s-a rupt şi Coca a căzut în genunchi!). Apoi a inundat toaleta, uitând robinetul de la apa caldă deschis. Într-un cuvânt: a distrus totul. Benny Hill feminin, Mister Bean cu părul lung…

Altădată, alt pocinog! Mă sună. Plângea.

-Paule, vino repede să mă iei! Hăăă, hăăă, aaaa!

-Taci, naibii, din gură! Unde eşti?

-La depoul Bucureştii-Noi, haaaa, haaa!

– Ce faci acolo?

-Ăăăăă, hăăă, mi-am băgat degetul într-o gaură şi…şi…n-am mai putut să-l scot, şi hăăăă, hăăă…

-Ce gaură? Ce deget? Eşti dilie?

-Hăăă, hăăă, aaaa!

Nu m-am mai înţeles cu ea. M-am urcat rapid într-un taxi şi în vreo 20 de minute eram la depou.

Lumea se strânsese deja, şoferi, controlori, mecanici auto. Rebecuţa mea era într-un troleibuz gol. Doi muncitori îmbrăcaţi în salopete se chinuiau să tăie o bară cu aparatul de sudură. Ce se întâmplase? Rebeca se urcase în troleibuz cu scopul de a ajunge la părinţii ei, care stau pe undeva pe la Gara de Nord. N-a mai ajuns pentru că, jucându-se cu degetul mare de la mâna dreaptă, vârându-l şi tot băgându-l într-o găurică ce era făcută exact pe bara de susţinere de la coborârea din spate, i-a rămas acolo înţepenit! Nu l-a mai putut scoate sub nici un chip. Degetul se umflase şi începuse să o doară. Călătorii o înghesuiau. Trebuiau să coboare şi ea le stătea în drum. A început să ţipe şi să plângă, rugându-l pe şofer să facă ceva. Acesta s-a dat jos de la volan şi a încercat să-i scoată degetul, dar nimic. Ba chiar un țigan s-a oferit s-o ajute:

-Lasă, donşoară, că ţi-l scot io!

Şi a început să-i lingă partea care a rămas afară, zicând că aşa va aluneca mai uşor. N-a reuşit nici el. Astfel, Rebeca a ajuns la depou, ţintuită ca o tâmpită de bara de susţinere. Ba mai făcea și pipi pe ea!

Când am ajuns eu, deja i se învineţise palma. Nu era de glumă! Bara se încinsese puternic de la aparatul de sudură şi Rebeca urla sfâşâietor. Într-un târziu, muncitorii au reuşit să taie bara şi să-i descarcereze deștul. Era vineţiu, umflat dar întreg! Of! La sfârşit le-a mulţumit salvatorilor. Aceştia, supăraţi că rămăseseră peste program, au luat-o la rost:

-Mai bine ţi-l băgai în cur, cucoană, că nu era atâta deranj! Am stricat şi bara de susţinere. Ar trebui să plăteşti toată munca asta…

Știiiu, nu vreți să mă credeți! Nici mie nu mi-a venit!!!

Am plecat furios şi plin de nervi. Îmi venea să o iau la palme, dar mi-a trecut repede când am văzut-o aşa de neajutorată, sugându-şi degetul umflat. Am iertat-o şi de data asta…

Anul trecut am pățit o mare nenorocire: a murit mama, a făcut un AVC și, într-o săptămână, s-a prăpădit. Doamne, până și în situațiile astea, Rebeca m-a făcut să mă urc pe pereți de nervi!

Să vă povestesc: în primul rând, am pus-o să aibă grijă de colivă și să o orneze ea. Ce credeți că a făcut, nebuna? În loc să formeze o cruce din bombonele pe mijlocul colivei, ea a desenat, e drept foarte frumos, trei floricele, pisici și două coțofene!, pe motiv că maică-mea iubea animalele!

-O să mă bagi și pe mine-n mormânt, nefericito!, i-am zis și m-am chinuit să repar cât de cât lucrarea artistică.

Ajungem și în capela mortuară de la Sfânta Vineri, eu cu ochii pe dilie să nu dărâme, dracului ceva!, tata plângând lângă mama. Deodată o văd că se apropie de sicriu și pune mâinile pe marginea lui. E în ordine, mi-a zis ea din priviri. Am lăsat-o nițel și…am început să mă gândesc la biata mama.

….

Mă rog în fiecare zi de ea să fie atentă pe unde calcă ( până la nuntă nu mai e mult, şi, o rană pe frunte sau la buză s-ar vedea urât, vor zice invitaţii că eu am bătut-o!) îi fac instructajul, o pun să repete mersul, am măsurat câţi paşi sunt de la intarea în biserică şi până la altar…

Dar acum, stau şi mă întreb. Am multe dubii. Ce mă fac, dacă nici nunta nu iese cum trebuie?!

Nunta

M-am căsătorit cu Rebeca într-o sâmbătă de noiembrie. Cununia civilă. Era frig, ploua cu ură, mocănește, bătea vântul ca pe Ceahlău în zilele câinoase. Bacovia e mic copil!

Îmi era teamă ca nu cumva soția mea să facă vreo prostie, mă uitam în toate părțile ca un urmărit general. Toți invitații noștri parcă veniseră de la săpat tranșee, căscau întruna, gata să adoarmă în picioare, picoteau, erau neatenți. Mai târziu s-au înfierbântat.

Ah, Rebeca mea a fost cea mai frumoasă mireasă! Știu, mulți dintre voi nu veți crede, mai ales dacă ați citit prima parte a poveștii mele, dar vă asigur, cu mâna la suflet, că așa a fost.

În ziua nunții nu a avut nicio zgaibă pe obraz, toate genele erau la locul lor (îi crescuseră între timp, că și le pârlise până la rădăcină) iar părul ei superb era aproape normal. Zic aproape, pentru că, prin august, de ziua ei, a pățit o nenorocire. Să vă pun în temă:

Avea nevoie de borcanul cu prenadez care fusese pus de mine în cămară, pe un raft înalt, unde ea nu prea ajungea. Voia să lipească un cuib, nu de cuci, ci de vrăbii, care locuiau pe balcon, la noi. Cică trebuia refăcut. S-a întins cu mâinile până sus, la raft. Dar nu știu cum a atins borcanul, care avea capacul într-o rână, și și-a trântit lipiciul în cap. Imaginați-vă, doar. Era toată plină de prenadez, pe păr, pe gât, i se prelinsese și-ntre țâțe, săraca de ea! Eu nu eram acasă și când m-am întors…prăpăd! Catastrofa de la Cernobâl! Era să leșin când am văzut-o. Plângea ca proasta și trăgea cu disperare de părul ăla… Rebeca arăta oribil, i se înțepeniseră suvițele, erau ca lemnele, ziceai că fusese băgată la 220. Avea paișpe măciuci în cap! O durea pielea care era arsă pe alocuri și se jupuia.

-Rebeca, tu ești normală, fata mea? În octombrie avem nunta, cum dracu` o să apari așa? Te-am păzit atâtea luni ca pe sfintele moaște, ca să nu te șmenuiești pe față, să fii și tu o mireasă normală și să nu bufnească invitații în râs când te-or vedea. Și tu? Aaaaaaaaaaaaah! Ce m-am chinuit cu ea, nu vă mai spun, că lungesc povestea și vă plictisiți. I-am tuns, până la piele, o bucată de păr. Pe stradă și la școală, unde avea cursuri cu elevii de clasa a cincea, nu putea apărea în halul ăla, arăta ca un punker beat care a dormit în șanț. Trosnea părul ca paiele când încercam să-l adun și să i-l strâng în palmă. În fine, am reușit să-i curăț firele bune și să i le înfășor peste chelie. Cu timpul, au mai crescut, dar nu suficient. Am fost nevoiți să amânăm căsătoria o lună.

Oof, și a venit și ziua aia. A coafat-o Estera, vară-sa de la Clondiru, artist plastic, face statuete din hârtie, tămâie și frunze uscate, o altă nebună, parcă ar fi fost realizate de aceeași mamă! I-a sculat ciuful în creștet, l-a îmbârligat pe niște sârme complicate („ei, dacă tot e țeapăn, măcar să ne distrăm!”), ziceai că-i art nouveau, pe cuvântul meu. Când Rebeca întorcea capul spre dreapta se auzea: vâjjjjjjjjj, când îl întorcea spre stânga: hâjjjjjjjjj.

Până la restaurant, nevastă-mea a fost bine, n-a dărâmat decât trei scaune de pe holul Casei Casătoriilor, s-a împiedicat de trei ori de același prag, și-a pierdut verigheta, l-a îmbrâncit pe Naie, fotograful, și ăla și-a spart TL-ul de la Cannon (încă plătesc la el!), a scăpat buchetele de flori pe jos, și-a dat pe piept juma de sticlă de șampanie, a rupt o clanță de la WC (s-a dus la pipi de șase ori până ne-a venit rândul la Ofițerul stării civile) și-a scăpat celularul în WC). Chestii mărunte…

Când am trecut pe sub flori, Rebeca dârdâia de frig, că era udă pe piept și uitase să-și pună un sutien ca femeile. Avea o cămașă albă, direct pe piele. I se vedeau țâțele vinete și mici ca niște scoici, iar mie îmi venea să urlu ca lupii iarna, în pustiu. Invitații râdeau să se spargă, mă uitam la ei și nu-mi venea să cred, colegii mei se țineau de burtă, erau roșii la față, filmau ca maniacii orice mișcare de-a Rebecăi (hă, hă, să ne uităm când vom fi triști!), aveau lacrimi în ochi, dar nu de emoție, neee, ci de la atâtea hohote, frate!

Apoi, rudele și toți cei de față, bâțâindu-se de râs, au aruncat cu …orez în noi. Pentru noroc. Nu știu cum s-a nimerit că mie mi-au dat fix în ochi, iar Rebecăi i-au intrat câteva boabe pe gât. Era cu gura deschisă, fata, se bucura, că avea și de ce!!! Dumnezeule draguț și milostiv! Gata să-mi moară nevasta sufocată! A belit ochii ca melcul, n-avea aer, dădea din mânuțe. Odată s-a înmuiat…

-Lua-v-ar boala cu orezul vostru!

-E de calitate, domnule Paul, e Uncle Ben`s, a hârâit intelectual directoarea școlii unde predă Rebeca.

Am privit-o urât și am lătrat ținându-mă cu o mână de un ochi:

-Ajutor! Moare! Un doctor, un doctoooor.

Din fericire, a apărut un medic ambulanțier, era și el la o nuntă, dar la una normală nu ca a mea! A luat-o ăla pe la spate (nu vă gândiți la porcării, e doar o manevră!) a zguduit-o, îi bălăngănea capul cu tot cu art nouveaul din creștet, colegii mei filmau ca dracii și se chinuiau să fie cât de cât serioși. Sfinte Pafnutie! După ce a vomitat în jet peste câțiva invitați mai curioși, Rebecuța și-a revenit. Era ca o panseluță de Parma abia udată. A clipit, s-a șters la guriță cu mâneca și…am plecat spre restaurant.

Vă dați seama cum eram eu? Turbat, tremuram tot, mă gândeam la mama, Dumnezeu s-o odihnească, mare dreptate a avut, săraca. Bine că n-a fost și ea la starea civilă, ca mai murea încă o dată!

La masă, nu mai aveam chef de nimic, nici de mâncare, nici de băutură, nici de dans. Rebeca însă…

-Mai pune-mi și mie niște vin, Paule!

-O să te îmbeți, știi bine că nu ții la băutură!, îi șopteam tulburat rău la cap.

-Ete scârț! O dată mă mărit și eu, am voie…

-Da, dar…

-TOARNĂ!

I-am turnat, dar numai eu știam…

În zece minute, soția mea s-a trotilat cumplit. Dansa ca fetițele de trei ani, făcea gimnastică, flotări, sărea într-un picior, striga cucuriguuuu, cânta ca cucu… Când a vrut să facă podul de sus am oprit-o. Exagera!

Mă uitam în jurul meu. Eram singurul care NU mă distram, toți erau fericiți și beți, inclusiv picolii care ne serveau, râdeau și ăia, lingeau alcool din paharele din care nu băuse nimeni. Aveam impresia că urmăresc un film tâmpit la televizor, mă ciupeam de braț ca să văd că e adevărat sau nu. Era real.

Aveam și o orchestră. Minunată, până nu s-au îmbătat și membrii ei. Era o demență totală. Colegii mei se dezbrăcaseră de sacouri, aruncau cu cravatele în sus, unii făceau streptease pe muzica lui Joe Cocker, alții se jucau de-a taurul în arenă, (nu vedeam prea bine cine e animalul!). Tanti Maia adormise cu capul pe masă, vărul Sebi se plictisise și-și tăia, ordonat, unghiile din care construia apoi palate, tatăl meu se certa cu frate-su pe un pogon de pământ din Otopeni, iar Estera, verișoara Rebecăi, îi explica lui nea Țuțu, șoferul nostru de la firmă, cum devine treaba cu tendințele trecerii spre modernism și mișcările artistice cunoscute sub numele de „Jugendstil”. Nea Țuțu, bietul, care abia silabisea câteva titluri din Click și Libertatea, dădea din cap, cuminte, și se minuna cu ochii înfipți între țâțele mișto și pistruiate ale nebunei de artiste. Sanchi, el înțelegea tot, îi și știa pe jugendstiliștii ăia, cum naiba! A jucat table cu ei în parcul Moghioroș.

Muzicanții cântau blues-uri și Rebeca m-a invitat la un dans. Era atât de beată, încât nici nu mai știa că eu eram eu, mă confunda cu Keanu Reeves și, când am tras-o mai tare de mână mi-a cârpit o palmă:

-Dobitocule, vrei să te spun soțului meu?

Era aproape miezul nopții. Mi se făcuse și mie frig. Aș fi vrut să dorm, dar…

-Casă de piatră!, urla beat, Mircea, cel mai bun prieten al meu.

-Și copii la fel, se auzea de undeva.

Bestiile!

Am închis ochiul sănătos, – ăla în care mă izbise orezul încă era roșu și lăcrima, – și am încercat să mă calmez. Îmi venea să plâng. Am numărat până la opt. Orchestra cânta, pusă de nu știu cine, „Trăiască Regele”.

Și odată am auzit: oleeeeeeeeeeeeeee!, iar masa, cu tot cu farfurii s-a zguduit profund, paharele cu băuturi s-au răsturnat, florile, lumânările… Foooc! Fața de masă s-a aprins. Repede, într-o fracțiune de secundă, o arătare mică și roșie la față (am aflat mai târziu că era chiar nevastă-mea, cine alta?) a luat un pahar plin cu ceva și zbbbbrrr, l-a aruncat peste flacără. Care s-a înalțat în vâlvătăi până-n tavan. Era votcă.

Aaaaaaaaaaaaaaaaaa, urlau invitații, unii dezbrăcați la bustul gol, alții mahmuri. Muzicanții fugeau cu instrumentele, angajații restaurantului țipau să chemăm Pompierii. Noroc cu nea Țuțu, că a avut stăpânire de sine și a înșfăcat un stingător. A tras cu el peste mese, de ziceai că mânuiește un kalașnicov. A stins el micul incendiu, să-i dea Dumnezeu sănătate. Oalele sparte și deranjul le-am plătit eu, ca de obicei. Eram plin de spumă, trist, fără pantofi și fără cravată. Mi-am luat nevasta în spinare și-am plecat acsă. Invitații au rămas acolo, încă nu se săturaseră de bârfit și de râs.

Și azi, după cinci ani de la nuntă, colegii mei se hlizesc când mă întâlnesc cu ei. Au făcut DVD-uri cu balamucul de la restaurant și le folosesc pe post de tratament când au depresii.

Rebeca e bine, i-a crescut părul, e din nou lung. În casă nu mai ținem prenadez, aracet, superglue și nici Pelicanol. Nimic. N-o las să facă mâncare și n-o iau la cumpărături. Încă o iubesc.

Dar mă gândesc cu groază cum va arăta copilul nostru, și cam la ce o să mă aștept și din partea lui…Dacă o să semene cu mă-sa, o să-mi iau câmpii. Să nu ziceți că nu v-am zis!

….

M-am însurat cu nebuna. Am fost în stare s-o fac și p-asta. După cununie, mi-am luat concediu două săptămâni. Îmi era groază să mă duc la muncă, ar fi râs colegii și cu picioarele de mine. Dar tot n-am scăpat când m-am reîntors…

Ah, dar ce supărați au fost cei care n-au putut să vină la nuntă! Mureau de oftică. Ăia care participaseră le-au povestit totul, cu lux de amănunte, fără să uite nimic. Ba au început să facă trafic între ei cu DVD-urile de la restaurant și de la casa căsătoriilor unde apăream noi, firește, în felurite poziții, care mai de care mai cretine. Râdeau angajații firmei până le pocneau nasturii de la cămăși. Ai dracu`, nu mai făceau absolut nimic la muncă, stăteau pe messenger și comentau. Unii, mai nemernici, imitau dansul Rebecăi, atunci când s-a îmbătat ea, și zbierau: cucuriguuu, boieri maaari. Daaați punguța cu doooi baaaani!

Vă dați seama cum mă simțeam eu? I-am invitat la nunta mea, le-am dat să mănânce, apoi… Căcănari!

Dar Rebeca era fericită. Se vedea pe fața ei când pleca la școală, la cursuri. După ce mai dărâma și p-acolo câte ceva, se mai zgâria, se lovea, spărgea, etc. se întorcea acasă mulțumită. Elevii o iubeau foarte mult, chiar dacă era așa zăpăcită, câștiga cu ei concursuri de poezie și proză, mergeau la olimpiade, v-am zis că nu era proastă. Era doar împiedicată și zurlie.

Își dorea foarte mult un copil, dar pur și simplu eram îngrozit.

-Să mai așteptăm, îi ziceam privind vinovat într-un colț al camerei.

-De ce?, miorlăia ea făcând fața aia pe care n-o puteam suporta pentru că-și mărea ochii și clipea din gene repede-repede.

Până la urmă a învins. Atâta m-a cicălit, atâta mi-a tocat nervii, că n-am mai rezistat. Spuneți și voi, e corect? Nu e. Seara mă întorceam acasă obosit, iar dumneaei îmi punea melodii cu glăscioare de copii, orăcăieli: uaa, uaaa, uaa, vedeam la TV doar filme cu bebeluși roz, veverițe tâmpite, rățișoare fermecate, Singur acasă, Peter Pan, Clopoțica, Veronica se întoarce și Lizuca în provincie…Turbam. Simțeam și eu nevoia de-un film serios cu bombe, fetițe, țâțe, cuțite și sânge, războaie și crime, cadavre în putrefacție și pitpalaci cu șapcă. N-aveam acces.

-Trebuie să fim liniștiți, Paule. E vorba de o igienă psihică. A sufletului. Fără porcării!

Am ascultat-o. Dar nu știu cum se întâmpla că nu rămânea gravidă. După ce ne iubeam, Rebeca făcea Yoga (o inițiase ipochimena de vară-sa, Estera). Stătea cu cracii-n sus un sfert de ceas și cânta cât o ținea gura: „Vine, vine primăvaraaaaa, înflorește toaaaatăăă țaraaaa, floriceele pe cââmpiiiiiiii, hai să le-adunăăăm copiiiii”.

-Taci naibii din gură, e unu noaptea!

Băteau vecinii în țevi, dar ei nu-i păsa. Lupta pentru un țel nobil.

De rămas însărcinată, nici gând.

-Aoleu. Nu cumva sunt bolnavă?

-Hai la doctor!, i-am zis.

Ne-am programat și ne-am dus, undeva prin centru. Într-o joi. Pe hol era foarte cald și transpirasem leoarcă, mai ales de emoție. Doamne, sunt un păcătos, am mâncat carne în post, am înjurat, am trecut pe roșu și n-am semnalizat că o iau la stânga, ajută-mă acum și ține-o pe nebună să nu mai facă vreo boacănă!

Dumnezeu nu m-a auzit, avea căștile pe sfintele-i urechi, asculta Mozart la ora aia…

Așa că Rebeca nu m-a iertat nici la policlinică. În primul rând a dărâmat un ghiveci cu o Dracenă mare: buuum! Praf l-a făcut, că era din ceramică. Apoi și-a scăpat absolut tot conținutul poșetei pe jos, pe sub picioarele femeilor (vreo 12 persoane!) care așteptau să intre la medic.

Îmi venea să fug dracului încotro oi vedea cu ochii. Dar cum o zăream tot pe ea, n-aveam cum să plec. Se pusese în genunchi, cu curul în sus, și, dând la o parte pulpele pacientelor care o priveau uluite, își strângea liniștită următoarele: pixulețul norocos, (fără el nu mergea nici la pipi) șervețelele, ciunga, cardurile, tampoanele, notițele, cheile casei, un șurub, o cheie de 14 (mi-a furat cheia!) trei agrafe, o gumă de șters, un spray paralizant, cu piper, fardurile, rujulețul, parfumelul, oglinda și alte zeci de căcățișuri muierești. M-am trezit lăcrimând fără să vreau. Îmi ziceam în gând, ironic și isteric: „Lume. Iată, ea e soția mea! Stimate gravide, remarcabili ginecologi, impecabile asistente ce mă priviți cu ură sinceră. Da. Rebeca e nevastă-mea și vreau să am un copil cu ea. Iar eu sunt cel mai mare imbecil. Priviți-o! Ea e! Ah. Dacă sfinții din cer ar vedea-o acum, ar râde în bărbi…Ei, și nu ziceți că taman atunci suntem strigați ca să intrăm la medic? Era prea mișto să nu fie așa! Am împins-o de la spate, lăsând ce-a mai rămas pe sub scaune pentru când ieșim.

Am intrat. „Vezi să nu spargi ceva!”, am mai apucat să-i susur, în timp ce-și dădea ștrampii și chiloții jos și și-i arunca pe sus, zbrrr, ca la streaptease.

A controlat-o doctorul, a pipăit-o, a ciocănit-o, a întors-o cu capul în jos, a gâdilat-o la talpă. Era în regulă. I-a dat să facă niște analize. Alți bani, altă distracție. Am ieșit. Pe hol, gravidele mustăceau. Cineva strânsese lucrurile Rebecăi și le pusese morman pe un scaun. Le-a luat și am plecat. Asistentele bombăneau. Am auzit vorbe ca „dilie” și „tembelă”, dar n-aveam chef să mă mai enervez. Am luat-o pe jos, mașina era parcată în fața Ateneului Român. Pe la Universitate, însă, o văd pe nevastă-mea că se albăstrește la față și scoate un țipăt cumplit.

-Aaaaaaaaaaaaa. Paule!

-Ce e? Ce dracu`ai mai pățit?

-Chiloții mei!!!

-Ce e cu ei?

-I-am uitat în cabinet…

-Erau ăia cu ursuleți sau ăia cu rățuște?

-Nu. Ăia cu locomotive…

(Vă spun un secret, nevastă-mea își cumpără numai chiloți pentru fetițe, cu ursuleți, ponei, ciupercuțe, căsuțe și pisicuțe. Are o colecție întreagă.)

-Și cum? Ți-ai tras ștrampii direct pe curul gol? Nu ți-ai dat seama?

-Nu. M-am grăbit, ce vrei? Și cred că mi-am uitat și-o șosetă. Mă simt cam lejeră la gheata stângă…

-Pffuai! În cazul ăsta nu e nicio tragedie. Dacă ar fi fost chiloții cu fluturași mov, de ți i-am cumpărat din Milano, m-aș fi întors paișpe kilometri pe jos, aș fi ciocănit la ușă, m-aș fi scuzat dacă în cabinet era vreuna crăcită și i-aș fi spus medicului:

-Domnule doctor, vedeți-vă de treabă liniștit, eu caut chiloții tâmpitei mele de neveste, și-o șosetă. Îmi permiteți?

-Îți bați joc de mine? urla Rebeca în plină stradă. Chiloți din ăștia cu locomotive n-am decât o pereche!

Să vă mai povestesc ce fețe făceau cei care treceau pe lângă noi și auzeau dialogul ăsta cretin? Nu, că n-are rost.

-Băi, eu nu mă întorc să-ți recuperez chiloții, e clar? Du-te singură, te aștept în mașină.

Dana Fodor Mateescu

foto preluare Facebook